Atunci când am citit (sau am ascultat) pentru prima dată celebra fabulă a lui La Fontaine eram, desigur, copil. Dar era prin anii '50 şi poezioara aceea, care pe mine m-a impresionat de la bun început prin tristeţea rebegitului cântăreţ ironizat de pragmatica sa vecină, dură în comportament şi în limbaj, mi se prezenta însoţită de un comentariu menit a-mi spulbera compasiune faţă de delăsătorul pierde-vară. Epoca proslăvea roboteala colectivă pentru propăşirea lagărului socialist, astfel că nefericitul greier, practicant, pe cât se pare, al artei pentru artă, devenea în chip evident personaj negativ. Noi trebuia să fim furnici, nu greieri.

Sunt parlamentarul Porculeanu Nimuruc şi vin în faţa dumneavoastră cu o gravă problemă existenţială, în ceea ce mă priveşte. Nici nu ştiu cum am putut să trăiesc atâta amar de vreme cu această povară apăsându-mi spinarea şi încreţindu-mi costumul Armani. Zile întregi am stat în biroul meu din provincie, fără să mă deranjeze cineva. Am stat, am gândit, cu încetinitorul, cu viteza a şasea. Am întors problema pe toate feţele, cunoscute şi necunoscute şi am ajuns la concluzia că nu mă mai regăsesc în Partidul care m-a născut şi m-a făcut om respectabil şi cu dare de mână pe la toate sindrofiile colegilor.