Un fost profesoraş cu temperament deloc didactic, ajuns, în halimaua care domneşte în biata noastră ţărişoară, om de televiziune şi parvenind, dacă am înţeles eu bine (probabil nu doar prin prestaţia sa de pe micul ecran), la o frumuşică situaţie materială, susţinea de curând, în vreme ce făcea o insistentă agitaţie prin diferite oraşe, incitând cetăţenii să semneze un protest contra taxei de primă înmatriculare auto, că „oricine are voie să spună ce-i trece prin cap”.Chiar aşa!

Cu cât înaintez în vârstă, mă întorc mai des în trecut, unde regăsesc imagini surprinzător de vii. Iată-mă descinzând, la cinci ani, într-un sat de pe malul Argeşului, adoptat de ceata de copii de pe uliţă, cei mai mulţi certaţi cu şcoala, dar foarte buni prieteni cu mingea. Şi iată cum, din ceaţa uşoară, se desprinde imaginea unui lungan de vreo optsprezece ani, un uriaş blajin, cu voce ciudată şi, în chip vizibil, sărac cu duhul. Eram deja, cred, în primul sau chiar în al doilea an de liceu, iar ceata (aceeaşi!) cu care mergeam la râu mi l-a prezentat aşteptând cu interes ceea ce avea să se întâmple. Pentru că tânărul acela din satul vecin, care nu avea nici patru clase şi abia cunoştea literele, făcuse o pasiune cu totul ciudată: cărţile.