Legenda, inserată de Plutarh în „Vieţi paralele” (şi fructificată, la noi, într-o frumoasă baladă), spune că, împotmolit în deşertul persan, Alexandru cel Mare suferea de o sete cumplită, alături de oştile sale. Soarele ardea nemilos, oglindindu-se şi multiplicându-se năucitor în miile de scuturi, buzele erau arse şi crăpate, trupurile oştenilor ameninţau să se prăbuşească, ochii scormoneau zadarnic pustiul aprins. Deodată, din zarea parcă incendiată de flăcări, apar oştenii trimişi după apă, cu burdufurile pline, destinate celor mai însetaţi şi mai slabi. Cu pieptul sfâşiat de ghearele setei, împăratul priveşte la oamenii săi, iar apoi, ameţit, aproape învins, la clătinările apei dintr-un coif pe care ei i-l întind şi-l îndeamnă să bea.
Studiu de psihopatologie istorico-literară provincială
Motto:
„Cum la Găeşti, pe vremuri, fu neică sau jupâne...”
(Tudor Arghezi)
I. Premise
a) Că în oraşul Găeşti, udat de apele Potopului şi ale Răstoacei, au trăit câteva personalităţi remarcabile e un adevăr irefutabil. Adică de necontestat. De-ar fi să-i amintim doar pe marii critici literari interbelici Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, şi totul ar fi spus. Nici n-ar mai trebui să menţionăm că în acest târg glodos (dar mândru) s-a născut marele naist şi muzician Gheorghe Zamfir. Sau că tot aici (ori prin comunele învecinate) şi-au avut ori îşi au baştina (cum zic prietenii noştri de la Chişinău) scriitorii Aurel Iordache, Marin Ioniţă, Nicolae Neagu, Mihai Stan şi Dumitru Ungureanu...
Păi ce?, are Franța criminali ca ai noștri?! Nici vorbă dom’le, românii sunt cei mai mari criminali din lume, cum te prind, cum te belesc! Zbuf, în secunda doi, nici nu apucă să vadă nimeni, cum te-au prins, te-au și omorât, asta e! Da’ măcar știi că ai murit de mâna unui român! Scrie pe piatra funerară ceva care seamnănă cu o laudă...
Cu cât înaintez în vârstă, mă întorc mai des în trecut, unde regăsesc imagini surprinzător de vii. Iată-mă descinzând, la cinci ani, într-un sat de pe malul Argeşului, adoptat de ceata de copii de pe uliţă, cei mai mulţi certaţi cu şcoala, dar foarte buni prieteni cu mingea. Şi iată cum, din ceaţa uşoară, se desprinde imaginea unui lungan de vreo optsprezece ani, un uriaş blajin, cu voce ciudată şi, în chip vizibil, sărac cu duhul. Eram deja, cred, în primul sau chiar în al doilea an de liceu, iar ceata (aceeaşi!) cu care mergeam la râu mi l-a prezentat aşteptând cu interes ceea ce avea să se întâmple. Pentru că tânărul acela din satul vecin, care nu avea nici patru clase şi abia cunoştea literele, făcuse o pasiune cu totul ciudată: cărţile.
Când eram în școala generală, prin anii ’70-’80 ai secolului trecut, învățam că “românul e frate cu natura”. Toate interpretările unor opere literare gravitau în jurul acestei afirmații. Mai exista o variațiune în care enunțul axiomatic se referea la codru. După ani însă, în liceu, unul la care examenul de admitere era foarte greu, m-am intâlnit, luminos, cu același adevăr... În foarte multe poezii ale lui Mihai Eminescu era vorba în esență despre acelasi lucru.
Comentarii aleatorii