Ideea că “nimeni nu e de neînlocuit” suflă ca un vânt rece prin instituţiile româneşti. Din cauza ei, unii salariaţi surmenaţi ezită să ia concediu, alţii se abţin şi nu se duc la w.c. în orele de serviciu, de teamă că în cele două minute cât îşi fac nevoile, să nu se aducă în locul lor braţe de muncă mai ieftine din China. Sunt şi unii care pur şi simplu refuză să moară, fiindu-le frică să nu se decopere - post-mortem - că n-ar fi fost nici o pagubă dacă nici nu se năşteau.
Când eram în școala generală, prin anii ’70-’80 ai secolului trecut, învățam că “românul e frate cu natura”. Toate interpretările unor opere literare gravitau în jurul acestei afirmații. Mai exista o variațiune în care enunțul axiomatic se referea la codru. După ani însă, în liceu, unul la care examenul de admitere era foarte greu, m-am intâlnit, luminos, cu același adevăr... În foarte multe poezii ale lui Mihai Eminescu era vorba în esență despre acelasi lucru.
Din Cuvâtarea preşedintelui la M.A.P.R. (Marea Adunare a Pauperilor din România)
Înţeleptul guvern al iubitei noastre patrii a anunţat, public şi cu toată convingerea, că primele de concediu pe anul acesta pentru guvernanţi, s-au mărit cu câteva zeci de procente. Pentru a explica importanţa acestei măreţe realizări, iubitul preşedinte a ţinut o cuvântare, în faţa unui numeros şi entuziast public, fiind răsplătit cu sincere şi îndelungi aplauze.
„Dragii mei săraci,
Mă da` mulţi sunteţi, fraţilor! Credeam că voi găsi aici un public micuţ – ca la serile de cenaclu literar – şi când colo găsesc o mulţime mare ca la Parada Militară. Probabil că există o lege a firii, care îi preface pe săraci un fel de chinezi şi se înmulţesc enorm. În schimb, pe noii îmbogăţiţi îi sterilizează urgent, după primul copil.
În zarva iscată de schimbările de la ICR, de Salonul de Carte de la Paris, de telenovela alegerilor din PDL, încheiată cu nişte penibile suspine la divorţ, în „luna lui marte” n-o să mai fie, mai mult ca sigur, loc pentru amintirea lui Nichita Stănescu, de la naşterea căruia se împlinesc, pe 31, optzeci de ani, şi de la dispariţia căruia se vor împlini, pe 13 decembrie, treizeci.
Întrucât înaintaşul nostru Ion Heliade Rădulescu a avut neprevederea de a se naşte prea aproape de prelungitele sărbători de iarnă, care încep la Solstiţiu şi se sfârşesc după Sfântul Ion, evenimentul împlinirii a 210 ani de la fericita întâmplare a trecut aproape neobservat.
Comentarii aleatorii