Afirm... suntem colegi de ţară, dragii mei! scumpii mei!!
Voi cei care v-aţi hotărât habar nu am de ce dar nu e treaba mea să locuiţi această ţară pe care eu însumi o locuiesc din născare voi, români, maghiari, italieni, francezi, germani, englezi, armeni, tătari, columbieni, evrei, polonezi, albanezi, ucrainieni, ţigani ziși și rromi, turci, libanezi, cubanezi, chinezi, sper că nu am uitat pe nimeni dacă s-a întâmplat îmi cer scuze şi vă declar pe toţi inclusiv pe cei pe care fără de voie am uitat să vă menţionez, colegii mei de ţară.
Ştiu, probabil că nu ne leagă niciun ideal comun.
Grea misie pentru criticul Mircea Popa de a vorbi, în „România literară” (nr. 21/ 24-30.05.2013), condusă de N. Manolescu, despre Eugen Simion la 80 de ani (pe care marele critic i-a împlinit pe 25 mai). * Apăsat de situaţie, autorul îşi începe textul printr-un splendid şi întortocheat anacolut: „Doi critici şi-au pus mai accentuat amprenta asupra dezvoltării literaturii şi culturii noastre din ultimii cincizeci de ani.
Solicitat de toate întâmplările acestei veri buimace, aţâţate la nebunie de câteva moderatoare de televiziune, care vor mereu sânge, dar obţin totdeauna vopsea, solicitat, zic (şi nu mai sfârşesc fraza asta), de înfruntările din coaliţia de guvernământ, de cazul Ridzi sau de cazul Udrea, de cazul Nemirschi, de cazul Oprescu, de cazul Băsescu, de cazul Geoană, de cazul Crin, cazul Duda, de (ne)cazul “Spiru Haret” şi de cazul Andronescu Ecaterina (cunoscută, dintr-o altă împrejurare similară, drept Bramburica şi schimbîndu-şi acum porecla în renume), de cazul Miclea, ministru rebutat care face legi şi de alte şi alte necazuri, cum ar fi succesul general al candidaţilor noştri la bacalaureat, examen la care elevii problemă, scăpaţi cu chiu cu vai de repetenţie sau de exmatriculare, obţin in c
Păi ce?, are Franța criminali ca ai noștri?! Nici vorbă dom’le, românii sunt cei mai mari criminali din lume, cum te prind, cum te belesc! Zbuf, în secunda doi, nici nu apucă să vadă nimeni, cum te-au prins, te-au și omorât, asta e! Da’ măcar știi că ai murit de mâna unui român! Scrie pe piatra funerară ceva care seamnănă cu o laudă...
În zarva iscată de schimbările de la ICR, de Salonul de Carte de la Paris, de telenovela alegerilor din PDL, încheiată cu nişte penibile suspine la divorţ, în „luna lui marte” n-o să mai fie, mai mult ca sigur, loc pentru amintirea lui Nichita Stănescu, de la naşterea căruia se împlinesc, pe 31, optzeci de ani, şi de la dispariţia căruia se vor împlini, pe 13 decembrie, treizeci.
Comentarii aleatorii