27 Ianuarie 2010. A murit Jerome David "J. D." Salinger, autorul romanului "The Catcher in the Rye" - 1951, unul dintre cele mai citite, cele mai cenzurate, cele mai provocatoare şi cele mai faimoase romane americane ale secolului 20.
Povestea lui Holden Caulfield (relatată la persoana întîi) devine emblematică pentru o întreaga generaţie de adolescenţi dezamăgiţi, rebeli, revoluţionari sau idealişti. Salinger de fapt a scris un singur roman. Celelalte scrieri, mai degrabă povestiri, sînt publicate pînă în 1964, dată după care faimosul autor devine un fel de eremit, retras şi refuzînd faima de mare scriitor. Prin 1972-73 timp de nouă luni are o furtunoasă poveste de dragoste cu o adolescentă de 18 ani, Joyce Maynard.
Un fost profesoraş cu temperament deloc didactic, ajuns, în halimaua care domneşte în biata noastră ţărişoară, om de televiziune şi parvenind, dacă am înţeles eu bine (probabil nu doar prin prestaţia sa de pe micul ecran), la o frumuşică situaţie materială, susţinea de curând, în vreme ce făcea o insistentă agitaţie prin diferite oraşe, incitând cetăţenii să semneze un protest contra taxei de primă înmatriculare auto, că „oricine are voie să spună ce-i trece prin cap”.Chiar aşa!
Am întâlnit adesea, de-a lungul vremii, indivizi care, mai ales aflaţi asupra chefului, au ţinut cu tot dinadinsul să-mi povestească „romanul vieţii lor”. Şi nu o dată, din diverse motive, i-am lăsat să mi-l spună. Asemenea „romane” ajungeau, însă, îndeobşte, la un prematur deznodământ: căderea frunţii protagonistului-narator pe masa încărcată de halbe. Dar, fără greş, în ele, „autorii” se înfăţişau drept ceea ce nu fuseseră nici o clipă în modesta lor viaţă. Până şi Nea Gică, octogenarul meu vecin de la ţară, care dă mâncare celor doi câini ai mei atunci când eu locuiesc la oraş, are romanul lui.
SCRISOAREA deschisă a lui Gabriel Liiceanu către Mona Muscă din ziarul „Cotidianul” (marţi, 15 aug. 2006), după deconspirarea ei ca fostă informatoare a Securităţii, arată mai bine ca orice gradul de iluzionare şi orbirea la care poate ajunge intelectualul român care, tânjind după Haveli sau după „doamne de fier” naţionale, este gata să vadă în orice gloabă răpciugoasă calul năzdrăvan din poveste.
Că Eminescu, socotit, pe bună dreptate, expresia supremă a spiritualităţii româneşti, este, nu o dată, supus unor interpretări deformatoare, este un lucru cunoscut şi deplâns de multă lume. Poetul însuşi, spirit romantic conştient de valoarea sa, exprima cu tristeţe această idee: „Astfel, încăput pe mâna oricărui, te va drege...”. Cu alte cuvinte, îţi va modifica mesajul şi, uneori, chiar viaţa.
Comentarii aleatorii