În zarva iscată de schimbările de la ICR, de Salonul de Carte de la Paris, de telenovela alegerilor din PDL, încheiată cu nişte penibile suspine la divorţ, în „luna lui marte” n-o să mai fie, mai mult ca sigur, loc pentru amintirea lui Nichita Stănescu, de la naşterea căruia se împlinesc, pe 31, optzeci de ani, şi de la dispariţia căruia se vor împlini, pe 13 decembrie, treizeci.
SCRISOAREA deschisă a lui Gabriel Liiceanu către Mona Muscă din ziarul „Cotidianul” (marţi, 15 aug. 2006), după deconspirarea ei ca fostă informatoare a Securităţii, arată mai bine ca orice gradul de iluzionare şi orbirea la care poate ajunge intelectualul român care, tânjind după Haveli sau după „doamne de fier” naţionale, este gata să vadă în orice gloabă răpciugoasă calul năzdrăvan din poveste.
Tanța-i o femeie deosebită.... n-o avantajează prea mult fizicul. Dar altminteri, ce vecină de caracter! Stă la etajul șase. Merge-n vârful picioarelor dupa ora două după-amiaza, bate-n țeavă când e cazul, mai greșește uneori cu mașina de cusut, are una de-aia mecanică, trebuie să dai la pedală, dar asta e! Greșeala este omenească, vorba lu’ Gelu.
Susţin, de câteva luni, o rubrică intitulata „Tableta de scriitor” într-o publicaţie care apare de două ori pe lună într-un oraş supranumit „al frigiderelor”, adică în Găeşti, unde, pentru păcatele mele, am trăit toată viaţa...
Încet-încet, precum mormolocul râios din ou, printre cocalar, ţăranul cu maşină şi manelistul cu sistem audio 7.1, apare un nou specimen biped: mârlanul cu bormaşină.
Acest hibrid eşuat dintre bivol şi cimpanzeu este recognoscibil după decibelii betono-metalici pe care ţi-i toarnă în cap, de la răsărit până la loc comanda, dar nu nitam-nisam, pentru că, oho! târlanul cu bormaşină are proiect, idealuri, strategie şi stil transcendental, cunoaşte şi franceză, iar „step by step”, pentru el, este un crez de nezdruncinat.
Comentarii aleatorii