Atunci când am citit (sau am ascultat) pentru prima dată celebra fabulă a lui La Fontaine eram, desigur, copil. Dar era prin anii '50 şi poezioara aceea, care pe mine m-a impresionat de la bun început prin tristeţea rebegitului cântăreţ ironizat de pragmatica sa vecină, dură în comportament şi în limbaj, mi se prezenta însoţită de un comentariu menit a-mi spulbera compasiune faţă de delăsătorul pierde-vară. Epoca proslăvea roboteala colectivă pentru propăşirea lagărului socialist, astfel că nefericitul greier, practicant, pe cât se pare, al artei pentru artă, devenea în chip evident personaj negativ. Noi trebuia să fim furnici, nu greieri.
Sunt parlamentarul Porculeanu Nimuruc şi vin în faţa dumneavoastră cu o gravă problemă existenţială, în ceea ce mă priveşte. Nici nu ştiu cum am putut să trăiesc atâta amar de vreme cu această povară apăsându-mi spinarea şi încreţindu-mi costumul Armani. Zile întregi am stat în biroul meu din provincie, fără să mă deranjeze cineva. Am stat, am gândit, cu încetinitorul, cu viteza a şasea. Am întors problema pe toate feţele, cunoscute şi necunoscute şi am ajuns la concluzia că nu mă mai regăsesc în Partidul care m-a născut şi m-a făcut om respectabil şi cu dare de mână pe la toate sindrofiile colegilor.
M-am născut și am crescut în București. Infect oraș! Spun asta cu toata dragostea chiar dacă poate nu vă vine să credeți. E un fel de iubire bolnavicioasă, dacă nu carecumva de-a dreptul perversă.
Bucureștiul e un oras urât. Are o față nasoală, schimonosită de pe vremea lui Ceaușescu. Blocurile ca niște cutii de chibrituri te fac să te duci cu gândul mai degrabă la cele mai ciudate obscenități, să te gândești cum locuiesc oamenii la comun, unii peste alții, cum își ascultă icnetele si grohăielile și urletele și gemetele, cum își inhalează între ei mirosurile de toate felurile. Cum iși bat în țeavă duminica după-amiaza de exemplu. Cum vecinu’ de la patru pune deobicei manele la toata scara. Prieteniile pe care le leaga palierul. Bețiile colocative.
Ideea că “nimeni nu e de neînlocuit” suflă ca un vânt rece prin instituţiile româneşti. Din cauza ei, unii salariaţi surmenaţi ezită să ia concediu, alţii se abţin şi nu se duc la w.c. în orele de serviciu, de teamă că în cele două minute cât îşi fac nevoile, să nu se aducă în locul lor braţe de muncă mai ieftine din China. Sunt şi unii care pur şi simplu refuză să moară, fiindu-le frică să nu se decopere - post-mortem - că n-ar fi fost nici o pagubă dacă nici nu se năşteau.
Memento mori... ce vorbă să-i spui unui împărat!
Dar nu, când îi văd cum se înfoiază dom’le, cum se împăunează ca niște curcani atunci când îi fluieri, cum au păreri despre tot și despre toate, cum înțeleg orice, cum pot să rezolve cele mai delicate probleme, cum au un răspuns la orice dilemă... nu avem noi suficiente necazuri pentru câte soluții au ei. Unu’ știe cum merge economia mondială. Cum evoluează cursu’. De ce scade nivelul de trai. Altu’ explică de ce mor oamenii de foame. Sau în spitale. Poți găsi foarte ușor pe cineva care să îți arate pe un grafic felul în care va evolua viața ta în, să zicem cel puțin, următorul an și jumătate. Unii știu și cum o să fie vremea în următorii ani.
Comentarii aleatorii