Când să plec, anul trecut, la vot, vecinul meu, un bătrân verde, trecut prin multe, căruia-i las în grijă gospodăria mea de la ţară atunci când eu rămân, ocupat (zadarnic) cu reformarea lecţiei de limba şi literatura română, la oraş, m-a avertizat că voi greşi la fel ca în urmă cu opt ani şi că voi regreta după aia la fel de mult. Eu tocmai încercam să-i orientez opţiunile electorale, dar el mi-a spus cinstit că mă ostenesc degeaba: nici mort n-o să-l voteze pe Băcescu (omul meu e convins că numele preşedintelui e o poreclă, aşa că l-a botezat cum îi pare mai convenabil).
Legenda, inserată de Plutarh în „Vieţi paralele” (şi fructificată, la noi, într-o frumoasă baladă), spune că, împotmolit în deşertul persan, Alexandru cel Mare suferea de o sete cumplită, alături de oştile sale. Soarele ardea nemilos, oglindindu-se şi multiplicându-se năucitor în miile de scuturi, buzele erau arse şi crăpate, trupurile oştenilor ameninţau să se prăbuşească, ochii scormoneau zadarnic pustiul aprins. Deodată, din zarea parcă incendiată de flăcări, apar oştenii trimişi după apă, cu burdufurile pline, destinate celor mai însetaţi şi mai slabi. Cu pieptul sfâşiat de ghearele setei, împăratul priveşte la oamenii săi, iar apoi, ameţit, aproape învins, la clătinările apei dintr-un coif pe care ei i-l întind şi-l îndeamnă să bea.
Am întâlnit adesea, de-a lungul vremii, indivizi care, mai ales aflaţi asupra chefului, au ţinut cu tot dinadinsul să-mi povestească „romanul vieţii lor”. Şi nu o dată, din diverse motive, i-am lăsat să mi-l spună. Asemenea „romane” ajungeau, însă, îndeobşte, la un prematur deznodământ: căderea frunţii protagonistului-narator pe masa încărcată de halbe. Dar, fără greş, în ele, „autorii” se înfăţişau drept ceea ce nu fuseseră nici o clipă în modesta lor viaţă. Până şi Nea Gică, octogenarul meu vecin de la ţară, care dă mâncare celor doi câini ai mei atunci când eu locuiesc la oraş, are romanul lui.
Un fost profesoraş cu temperament deloc didactic, ajuns, în halimaua care domneşte în biata noastră ţărişoară, om de televiziune şi parvenind, dacă am înţeles eu bine (probabil nu doar prin prestaţia sa de pe micul ecran), la o frumuşică situaţie materială, susţinea de curând, în vreme ce făcea o insistentă agitaţie prin diferite oraşe, incitând cetăţenii să semneze un protest contra taxei de primă înmatriculare auto, că „oricine are voie să spună ce-i trece prin cap”.Chiar aşa!
Cu cât înaintez în vârstă, mă întorc mai des în trecut, unde regăsesc imagini surprinzător de vii. Iată-mă descinzând, la cinci ani, într-un sat de pe malul Argeşului, adoptat de ceata de copii de pe uliţă, cei mai mulţi certaţi cu şcoala, dar foarte buni prieteni cu mingea. Şi iată cum, din ceaţa uşoară, se desprinde imaginea unui lungan de vreo optsprezece ani, un uriaş blajin, cu voce ciudată şi, în chip vizibil, sărac cu duhul. Eram deja, cred, în primul sau chiar în al doilea an de liceu, iar ceata (aceeaşi!) cu care mergeam la râu mi l-a prezentat aşteptând cu interes ceea ce avea să se întâmple. Pentru că tânărul acela din satul vecin, care nu avea nici patru clase şi abia cunoştea literele, făcuse o pasiune cu totul ciudată: cărţile.
Comentarii aleatorii