aceste rînduri
nu vor însemna mare lucru pentru cineva
ca o scrisoare pe care o scrii călăului tău
în dimineața execuției
cuvintele cad ca niște picături de ploaie
grele pe ușa de tablă a unei pivnițe
în care ți-ai ascuns de multă vreme
gîndurile pentru care nu va mai fi niciodată timp
privirea ți se despoaie de pe cortex
ca o peliță luată de vînt
printre crengile copacilor și zboară
purtată inert tot mai sus
dincolo de fumul albăstrui al sufletului
e frig
privești spre pămînt cu rușinea cu care ți-ai privi
originea obscură a unui sat noroios
undeva acolo ești și tu la fel de singur ca și călăul tău
undeva între pleoape și retină
o oboseală usturătoare se răsucește microscopic
ca un vierme aducător de somn
închizi ochii
zborul continuă tot mai sus în adîncuri
pînă cînd singurătatea te acoperă
ca o zăpadă groasă și rece
de martie
Comentarii
absalom absalom
bobadil -
poemul ăsta spune povestea nimicului și chiar îmi place.
Cu riscul imaginilor clișeistice re. călăul tău... come on! nu găseai ceva mai bun? discursul e chiar fain... poemul ăsta e ca un benz la care s-a greșit șasiul, în rest totul e la locul lui.
Și dacă mai era cazul să remarc
'o oboseală usturătoare se răsucește microscopic
ca un vierme aducător de somn'
pentru care dau peniță...
Restul e perfectibil, treaba autorului desigur
Un poem introspectiv și o
Maria - Doina -
Un poem introspectiv și o foarte bună sugestie a unei stări.
Remarc versurile:
„cuvintele cad ca niște picături de ploaie
grele pe ușa de tablă a unei pivnițe
în care ți-ai ascuns de multă vreme
gîndurile pentru care nu va mai fi niciodată timp”
”dincolo de fumul albăstrui al sufletului
e frig” (aici așa am vrut eu să grupez versurile :) )
„undeva acolo ești și tu la fel de singur ca și călăul tău
undeva între pleoape și retină
o oboseală usturătoare se răsucește microscopic
ca un vierme aducător de somn”
„zborul continuă tot mai sus în adîncuri”