pe vremea aceea anotimpurile
erau neesențiale jocului
în spatele cortinei zilelor
născoceam nume pentru lagunele visurilor
ascunzîndu-ne în vulcanii luminoși ai dimineții
păsări verzi zburau printre degetele noastre albe
într-un fel de iluzie rudimentară simțeam viața
ca un văl prăbușit în golul dintre secunde
singurul lucru viu erau inimile noastre ne întrebam
dacă mai au vreun rost în mijlocul liniștii
stînjenindu-ne cu inconfundabilul lor sunet carnal
amalgamați în propriul ecou
respiram