Mai ieri, într-un supermarket, o fătucă se agita nevoie mare să facă promoţie la nu ştiu ce cremă de faţă. Nevastă-mea, care socializează unde vrei şi, mai ales, unde nu vrei o întreabă de viaţă, cum o duce, de ce o duce cum o duce şi de ce aşa şi pe dincolo… Răspunsul: „Până nu scăpăm de Cioru’ numai prost o s-o ducem!”

O cunoştinţă, mare sculă la basculă pe timpuri, specialist în management la Ştefan Gheorghiu, acum pensionar cu o pensie decentă de numai câteva mii bune de roni şi care are gusturi alese, printre altele îi plac numai cafenelele în care îşi legumeşte comanda, adică un expreso scurt cu lapte, şi în care se cântă, absolut în surdină, numai „café concert”, tuna şi fulgera împotriva nenorociţilor care nu înţeleg nimic de la viaţă, recte idioţii ăia din America, pe unde s-a dus la nişte neamuri, de alergă ca disperaţii de dimineaţă până seara, muncind de se spetesc. Şi atunci când vine vorba de politică, şi e musai să vină vorba că altfel nu te lasă: „La pârnaie, la pârnaie cu Băsescu şi ciuma portocalie! Că ne-au adus în sapă de lemn şi ne-au tăiat salariile şi pensiile (pe-a lui nu, că-i d’aia «specială»)”.

O altă cunoştinţă, mare director general la o firmă particulară a votat şi va vota cu PSD-ul pentru că numai pe timpul PSD-ului i-au mers afacerile bine şi acu’ abia au început să-i meargă iar.

O rudă din provincie, primar de nu ştiu câte mandate într-o capitală de judeţ, fief al PSD-ului, cu nevasta fostă secretar de partid şi acum patroană (pardon, administratoră) de firmă de confecţii care lucrează numai în „lon” pentru export, mi-a zis: „Mie ce-mi iese?” când m-am dus la el să mă interesez de oarece restituire de teren, absolut legală, pentru o altă rudă nedeplasabilă.

Şi aşa mai departe…

Aflându-mă la Amsterdam, într-un anumit cartier, era un scuar cu drogaţi. M-am apropiat şi m-am uitat de pe margine. Am avut o senzaţie stranie: eu mă uitam cu milă la ei şi ei cu milă la mine şi, pentru un moment, n-am mai ştiut cui să-i fie milă de cine.

Vizitând o cunoştinţă internată la spitalul „glumeţilor”, cineva vorbea la un telefon public. Am tras cu urechea: „Vezi – zicea el către celălalt aflat pe recepţie -, asta-i nedreptatea socială! Noi, ăştia de ne ţin aici, suntem sănătoşi şi voi, care sunteţi nebuni, sunteţi lăsaţi liberi afară!”.

Asta este. Mă simt mândru, absolut mândru, că sunt român! Să nu mi se spună „că generalizez”, că doar nu sunt invitat la un post de TV pe post de viitor candidat al unui sau altui partid.

Ieri mă uitam la TV cum cei, majoritatea în jur de 20 de ani, erau ameţiţi cu gaze lacrimogene şi, câţiva, ciomăgiţi (pardon, „bulăniţi”) în Piaţa Victoriei. Poate…poate aşa mi-a mai mijit un strop de speranţă. E rândul lor acum. Că, la rândul meu, alţii şi subsemnatul am încasat-o, în ’90 în Piaţa Universităţii. Numai că atunci era prea devreme. Acum s-ar putea să nu fie, încă, prea târziu.