Când să plec, anul trecut, la vot, vecinul meu, un bătrân verde, trecut prin multe, căruia-i las în grijă gospodăria mea de la ţară atunci când eu rămân, ocupat (zadarnic) cu reformarea lecţiei de limba şi literatura română, la oraş, m-a avertizat că voi greşi la fel ca în urmă cu opt ani şi că voi regreta după aia la fel de mult. Eu tocmai încercam să-i orientez opţiunile electorale, dar el mi-a spus cinstit că mă ostenesc degeaba: nici mort n-o să-l voteze pe Băcescu (omul meu e convins că numele preşedintelui e o poreclă, aşa că l-a botezat cum îi pare mai convenabil).
Îl evoc pe acest ţăran destul de informat (dar şi extrem de muncitor), de la care eu însumi mai aflu câte o noutate politică, deoarece avertismentul lui cu privire la regretul pentru opţiunile mele electorale s-a dovedit îndreptăţit chiar mai repede decât aş fi putut bănui. E drept că votasem, ca şi în urmă cu patru ani, alegând dintre două rele pe cel mai mic. Altfel, n-am crezut deloc nici în pretinsa carismă băsesciană, nici în armonia unei Alianţe contra naturii, nici în poveştile cu stârpirea marii şi micii corupţii, nici în alte basme, pentru că eu ştiu (ca şi omul meu) că în chestii de-astea corb la corb nu-şi scoate ochii. Telearestările sunt, ca şi ieşirile actoriceşti la rampă ale doamnei Macovei, praf în ochii fraierilor de noi. Şi în ochii celor pe care, cu păguboasa lor viclenie orientală, conducătorii noştri îi cred fraierii de europeni. Adică nişte licurici mărunţei, despre a căror anatomie şi rostul ei tocmai ne-a vorbit preşedintele. În rest, se va face curând anul de când guvernul şi şeful statului joacă bătuta pe loc, singurele evenimente (salvatoare, la urma urmei) fiind răpirea jurnaliştilor şi inundaţiile. Mai ales acestea din urmă au fost o adevărată mană cerească: fără ele conducătorii noştri n-ar fi avut nici o justificare pentru ceea ce (nu) fac.
Tot de la vecinul meu ştiu o vorbă: orice s-ar întâmpla, nunta merge înainte. Mi-a povestit chiar el că, în timpul unei nunţi la care era poftit, a murit soacra-mare. Cei câţiva care au fost de faţă la nenorocire au dus moarta în pivniţă şi, amăgind în felurite chipuri întrebările mirilor şi nuntaşilor, au păstrat secretul până la sfârşitul petrecerii. Că ştie sau că nu ştie vorba asta, mirele Băcescu, aflat în nuntă cu România, petrece de mama focului: joacă pe vine, pe terase, la mare, lângă fustele unei brunete dansatoare cu epoleţi pe sub bluză, hăhăie cu paharul în mână, salută fericit, promite să bea la capul cutărui pod care se va termina la Sfântul-Aşteaptă (în vreme ce alte o mie nu se vor termina nici atunci), e, probabil, încântat că reprezentanţii presei (care presă?! ce reprezentanţi?!!) i-au acordat un premiu lui Bodo, la Mamaia, râde satisfăcut la expoziţia de fotografie a Ioanei, care şi-a descoperit (ca Lica Gheorghiu, pe vremuri) veleităţi artistice de când tăticul e preşedinte, ne arată culoarea tot mai pronunţată de pe pieptu-i marinăresc de aramă, aleargă la munte, fuge iar la mare, joacă de-a v-aţi ascunselea cu guvernul şi cu opoziţia, râde, închină, petrece fericit de tot ce i s-a întâmplat, de tot ce i se întâmplă... Ceea ce nu pare sau nu vrea să ştie fericitul ginerică e că, în timp ce domnia sa joacă brâuleţul şi sârba alături de nuntaşi, în pivniţă, departe de privirile curioase, miresei i se cam ţin lumânările.
___________________________________

August 2005 (Dintr-un volum în pregătire)