cu ani în urmă.
cumpăram “Jurnalul Naţional” în fiecare zi. azi nu mai cumpăr niciun ziar. în ediţia din 5 ianuarie 2004 o ştire mi-a atras atenţia. era vorba de revelionul poeţilor virtuali, Iaşi. cine mai petrece în aceste vremuri tulburi un revelion cu sarmale reci dar cu multă poezie? se întreba autorul articolului. da, era vorba de Virtualia din 2004.
iată că mai găsesc un scurt comentariu al Alinei Manole: mulţumim celor care au participat şi în special mulţumim domnului Viorel Ilişoi, reporter la Jurnalul Naţional, care chiar în noaptea de revelion ne-a intervievat şi ne-a făcut plăcuta surpriză de a scrie un reportaj foarte simpatic despre revelionul poeţilor virtuali.
„Pe la ora cinci dupa-amiaza, toți copiii sunt triști: încep să înțeleagă ce este timpul”
Stephane Audeguy
Ațîță vîntul duhurile toamnei. Răvășite, frunzele se rotesc, apoi, cad. Se prefac, nu sunt moarte. Un caligraf a scris pentru ele poeme. Le zărim în oglinda retrovizoare, printre norii cirus, dansează, ușor desuete, în rochii de vals, pe când, noi ne prăbușim în abis...pe toate cele patru roți.
La marginea clipei o platformă providențială. Ne oprește la timp. Doi păstori din mileniul trecut veghează turma de mioare. Privim: ei, spre cerul schimbător al toamnei; noi, mai aproape, în vale, unde se prelinge sinuos pretinsul drum de asfalt.
- Nu vă supărați, acesta este drumul care vine de la Sebeș și duce la Tg. Jiu?
- Nu. E drumul spre Obârșia Lotrului.
Liniștea din local îi înmuia oasele. O tipă cânta într-un fundal sinistru. Cântecul ei îl atrăgea. Ca o vâltoare. Ca un taifun nostalgic. Rămase un timp cu paharul la gură. Sorbi lung și se înecă. După ce tuși discret, lângă el, cineva spuse: Es tut mir Leid! Iar amarul părea mai amar decât atunci când te trezești dimineața cu gura amară. Poate o fi greșit locul. Își spuse.
- Tu ce făceai pe 17 decembrie ‘89?
- Îmi vedeam de treburile mele obișnuite, zilnice.
- Știi ca pe 14 decembrie trebuia să înceapă revoluția la Iași. Pe 14 decembrie, mergeam cu maică-mea în oraș, să îmi scot firele dupa apendicită. Și erau tancuri peste tot. Îmi amintesc bine, era o zăpadă ca acum. Mutaseră stațiile de tramvai. Nu erau oameni pe stradă, deși era cam ora prânzului. Nu era nimeni. Doar eu cu maică-mea. Trebuia să mă duc la spital. N-a mai început nimic la Iași, în ziua aceea. Nu țin minte exact, mi-a zis maica-mea atunci ce a fost, dar după ceva vreme. Așa a început pe 16, la Timișoara. Mama avea, pe atunci, vârsta mea de acum. Ei știau. Toți tinerii știau.
- Eu am stat, după 22 decembrie, cu arma în mână, pe acoperisul ministerului, inclusiv în ziua de Crăciun.
Înainte de a intra la facultate, iată-mă pe la 17 ani, lucrurile astea le-am mai povestit şi o s-o scurtez, frecventând cenaclul literar UTM crezându-mă „poet” – lucru scuzabil la vârsta respectivă. Veneau pe acolo Florin Mugur, Grigore Hagiu, Ilie Constantin, George Radu Chirovici, Labiş (puţin timp înainte de a se întâmpla ceea ce s-a întâmplat) şi Nicolaie Breban. Aşa am şi debutat, cu o aiureală de credeam că-i poezie – nu-i mai ţin minte titlul - în revista „Tânărul Scriitor”.
Comentarii aleatorii