cum aș putea supraviețui acestei zile fără ceașca mea de cafea aburul ei inefabil din care se țese magicul brocart al lui aici și acum tot șiragul destrămat al celor care au fost își reconstituie sensul și rostul nimic nu se schimbă precum brocartul acesta doar eu care-l țes cerul și norii acoperișuri și case o ultimă stea clătinată de vânt zorii încă nu s-au ivit doar mireasma
trebuie să plec mereu mai departe

Am ajuns cu cinci minute mai repede în gară. Câțiva oameni fără adăpost tocmai s-au trezit și se ciorovăiesc. Aceiași. G îmi cere două monezi de 50 bani. Niciodată mai mult. Își ia cafeaua de la automat. Ține paharul între mîinile amorțite și soarbe cât poate de mult, amânând clipa când acesta va rămâne rece și gol. Gesturi stereotipe, sentimentul a ceva ce-am mai trăit cândva. Un fel de plâns care se oprește în gât, o emoție care n-ar mai trebui să existe dar e acolo, de veghe, în locul acela care nu mai e al ei. Gara, accesul spre marea evadare sau marele nostru eșec. Gara și iarna și trenul care întârzie...

Prin aburul rece sclipiri dispersate, forme de agregare a memoriei apei, undele ei se petrec precum umbrele unui tablou. Iarna anului 1989. Am păstrat speranța până în decembrie când a venit ziua bumerang. Dimineața... pete de sânge pe zăpadă... cei doi cîini... Îi luaserăm în îngrijire după evacuarea vecinilor a căror casă mărginea grădina noastră, iluzia unei citadele inexpugnabile, acum în ruine. Zile în șir au urlat a pustiu, zile în șir au refuzat orice hrană, târziu și greu au acceptat apropierea noastră, ca pe copii i-am învățat din nou să mănânce, i-am învățat din nou să iubească. Acel devotament al lor, atît de profund, nu l-am mai întâlnit nicăieri, niciodată. Cei doi cîini, otrăviți, ghemuiți, încleștați într-o ultimă, inutilă împotrivire.

Buldozerul înaintează cu obstinență prin grădina răvășită, defrișată, grădina în care locul rugurilor semețe de trandafiri îl luară mari pete de sînge pe zăpadă.
Candelabrul de cristal se prăbuși. Se-mprăștiară in mii de cioburi toate lucrurile în care am crezut, toată ordinea aceea imaginară....
- Dă-mi repede ceva să pun pe copii și hai să fugim.
- Să fugim? Unde să fugim? întrebai tremurând.
Eram singură pe verandă. Rămăsesem cu fărașul în aer, încercând să adun cioburile. Tremuram și cioburile cădeau și se împrăștiau din nou și din nou.
- Nu auzi? Se împușcă! îmi strigă vecina, trăgându-și copiii de mână.
- Se împușcă? Cine împușcă? Pe cine împușcă?
Buldozerul se opri. Liniștea nefirească era din cînd în cînd întreruptă de cîteva sunete sacadate. Le auzisem prin filme dar nu credeam că ar putea fi și adevărate. Atunci sună-n odaie telefonul. Un țipăt lung de pasăre rănită...și sufletul se frânse ca bufonul trezit brutal pe scena dezvelită.
- G., spuse o voce, nu am aflat nici acum cine-a fost, G. a murit, pe trepte...apoi legătura fu brusc întreruptă.
Ai noștri arvuniseră sala. Cea mai mare, cea mai frumoasă. N-a mai rămas nimic, doar pustiirea unor străzi pe care aleargă oameni urlând răgușit, zgomotul mitralierelor, imaginea cadavrelor goale, aruncate în curte, la morgă. O ladă de muniții pe care mi-au așezat-o în brațe, nu știu cine și nu știu de ce. Genunchii moi ca de bumbac. Cineva îmi smulge lada din mâini, mulțimea urlă. În gară e târziu... și s-a făcut noapte.

Apariția Clarei, chiar și în clarobscurul dimineții care încă nu s-a născut, nu poate fi trecută cu vederea. Toate capetele se rotesc după ea, ca răsucite de o pală de vânt și ea vine, subțire, elegantă, mândră în mantoul ei de fiară neagră, lucioasă. Ne salutăm, de departe.
- Hai să intrăm în cafenea, îmi spune odată ajunsă în dreptul meu. Haide, altfel înghețăm. Mi-au spus că trenul are întârziere, cu înzăpezirile astea, mai durează, cel puțin două ore.
În cafeneaua cu specific sudamerican e cald și e bine. Perdeaua de fum acoperă fețele oamenilor. Ne așezăm lângă geam. Locul de la geam este foarte important pentru mine, care detest spațiile închise.
Cerem două băuturi calde. Afară e frig, a început să viscolească. Oamenii fără adăpost sunt agitați. O femeie a primit ceva de mâncare. Ceilalți s-au repezit la ea. Nu pare dispusă să împartă. Se-mpotrivește, se-mpiedică și cade. Cristalele apei stau să plângă pe geam.
Clara povestește. Nu aud tot ce spune dar vocea îi este liniștitoare, plăcută. Ea nu privește afară, îi urmăresc privirea, în sală. Dacă te străduiești puțin, poți desluși cîteva chipuri în apele penumbrei. La masa de joc, bunăoară, un om cu o mască de dovleac, ca acelea care se confecționează de Halloween. Am preluat și noi niște obiceiuri de prin filmele americane. Bine, nu numai. Sunt distractive, mă rog, nimeni nu cred că se mai gîndește la semnificația lor.
Atmosfera devine bizară. Mi se pare oare, din cauza fumului? Parcă am fi la carnaval. Un om cu figură adrogină stă în dreapta, cred că l-am mai văzut undeva. A, da, în filmul acela al lui Mel Gibson, cam violent pentru gustul meu. Poartă o mască și el, nu pot să-l văd foarte bine. Este cu ei la masă și un actor din trupa locală de teatru medieval, Cavalerii Cetății Roșii. Îi știu pe unii dintre ei, pe el nu îl recunosc, este ascuns în armura sa sclipicioasă, recunosc doar emblema. În apropierea mesei evoluează, fără prea mare succes, o dansatoare de flamenco, în rochia ei roșie cu paiete. Pare obosită.
- Faites vos jeux! Rien ne va plus!
E cald și e bine. Jucătorii nu par animați de plăcerea egoistă, animalică, de a face bani, inevitabilă jocului. Este altceva, în atitudinea lor, ceva afectat. Zâmbesc. Este ca și cum ar avea în intenție numai facerea de bine, proiecte, donații, acte de caritate. Dar ceea ce reflectă expresia lor lasă loc unui gând mai cumplit. Sinistru. Dacă-ți dorești bani, măcar îți recunoști adevărata natură, însă în momentul în care începi să te autoconvingi că ai putea face bine celor din jur cu ajutorul lor, poate că nu e greu să începi să crezi că nu ar fi mare lucru să lași ca pentru asta să moară câțiva oameni.
Dansatoarea se clatină. Caută un loc unde să se așeze. Picioarele lungi, descărnate, dezvelite de faldul foarte subțire, îi tremură, precum crengile răvășite de vânt. Un mascat, în costum de marinar, se apropie de ea, oferindu-i brațul. Se înclină reverențios... Dar, acum observ, omul acesta nu mai are calotă. Calota craniană a marinarului a dispărut în fum. Un fel de fluid venit de departe.
- Ce spectacol! Cam de dimineață au început animația, nu crezi?! îi șoptesc Clarei, uimită.
Ea tace. Tace de-un timp. Și-a scos rujul din geantă, și oglinda. Se privește distrată conturându-și buzele. Buzele ei sunt incredibil de mari, ca niște pete pe zăpadă.
Afară oamenii fără adăpost devorează trupul femeii căzute. Zdrențe împrăștiate pe asfalt, rămășițe ale festinului lângă o baltă înghețată, imensă, ca o oglindă. Sângele a topit zăpada din jur și a înghețat pe asfalt, fără să-și poată urma cursul firesc, spre țărână. În oglindă se reflectă cerul, roșu-ntunecat. Femeia dispare înghițită de ultima undă.
- Iată, zorii canibalismului, timpuriu! observă Clara cu sarcasm. E cald. Omul fără calotă se topește, încet. Noi, ceilalți, suntem la adăpost, nu-i așa? Trenul mai poate să-ntârzie.