Primăria și Consiliul Local Caransebeș
Casa Municipală de Cultură „George Suru” Caransebeș
ORGANIZEAZĂ
CONCURS NAȚIONAL DE POEZIE
„SUB SEMNUL DE TAINĂ – GEORGE SURU”
Ediția a XVI-a, CARANSEBEȘ, 14 mai 2009
Concursul se organizează în municipiul Caransebeș în semn de recunoaștere a operei scriitoricești și a contribuției poetului George Suru (16.02.1940 – 30.05.1979) la viața culturală a orașului de pe Timiș, cât și pentru promovarea și afirmarea unor talente literare de perspectivă.
La concurs pot participa creatori din toată țara, fără limită de vârstă, care nu au publicat în volum.
Concurenții vor trimite, pentru concurs, un număr de maximum 10 creații originale, obligatoriu editate la PC, sau dactilografiate, în 3 exemplare.
Pare că suntem urmăriţi de un blestem care ne meneşte celor mai stupefiante recorduri. Devenim adevăraţi artişti ai superlativelor. Din nefericire, niciunul dintre superlativele noastre de dată recentă nu ţine de sfera pozitivului, care, pe blândul plai mioritic năpădit de scaieţi, a devenit, vorba poetului, ceva mai înghesuit în sine decât însuşi punctul. Iată, nici n-a trecut o lună şi jumătate de la carnagiul de la Tuzla (pe care, potopiţi de tot soiul de ştiri despre nimic urlate pe la televiziuni către o populaţie şi aşa turmentată de lovituri în cap şi de caniculă), că la o maternitate bucureşteană unsprezece copilaşi abia născuţi au fost pârjoliţi ca într-un cuptor de un incendiu sesizat, pe cât se pare, abia la vreo jumătate de oră de la declanşarea lui.
ÎN 2005, două tinere prozatoare erau nominalizate la premiul de debut pe anul precedent al României literare: Ioana Baetica, pentru “Fişă de înregistrare” şi Ioana Bradea, pentru romanul “Băgău”. Cea de-a doua, care-şi începea cartea cu propoziţia de largă circulaţie pe internet “Sunt o doamnă, ce pula mea!”, a câştigat laurii, în vreme ce prima a trebuit să se mulţumească cu nominalizarea. Ambele cultivau stilul “noii pornografii” franceze, ilustrată, între alţii, de Marie Nimier (care-şi formulează astfel aspiraţiile secrete: “Am visat un om fără chip care îmi mângâia alene gâtul. Era în picioare în mijlocul unui spaţiu gol, iar eu eram aşezată pe un scăunel lânga el.
Un om se poate justifica numai în fața lui Dumnezeu sau a Marii Adunări Naționale...(asta dacă mai apucă)
Zecele cade ca o ghilotină, e in firea lucrurilor,
A celor care-mi aparțin.
Bine, dar de ce ai surghiunit optarul și șeptarul?
Am încercat, dar nu-si gaseau nicicum locul între nouă și zece.
Hei oameni buni, ați auzit?
În telefonul meu mobil este aur de-un dolar,
Cred că și în ale voastre e la fel. Spoială.
Păcat, nimeni nu vrea să recunoască
Grădina de diamante din spatele sufletului.
(Și Doamne, câte diamante am mirosit în grădina Ta)
Iar cei mai mulți își ferecă porțile imaginației
Lăsând aurul să se ruginească.
Am terminat. M-au terminat. Cum să nu dai cu zeamă de suflet la rădăcină?
Fară să-i simt trecerea, a trecut ceva mai mult de un an de când activez pe Hermeneia.
O ambianță ce mi-a oferit interacțiune, expunere vizuală dar și exigență critică.
Ocazia experimentelor, feedbackul benefic al ochiului celor din afară.
Așa se face că am încropit, (cu parte din textele postate pe Hermeneia) o cărticică de poezie și dialog cu prieteni virtuali. Este un amalgam neconvențional oscilând între absurd,
introspecție și joaca cu vorbele. Cu "In vizită la Ussais" invit cititorul să intre
într-o oază inexistentă dar oniric posibilă, un fel de Macondo decupat din
deșerturi, populat de samurai, marinari rătăciți, sau infante volatile.
Vizităm gheișe la Kyoto, participăm la revoluția cubană, la o nuntă in țara
Comentarii aleatorii