Nu știu de ce, atunci când mă gândesc la neamul meu, primul gând care îmi vine în minte e legat de o frază din „Noaptea de Sânziene” a lui Mircea Eliade. Acolo, personajul principal, Ștefan Viziru, îi predictează iubitei sale, Ileana, că va îmbătrâni departe de țară, înconjurată de nepoți care nu vor înțelege o boabă din limba românească.
intenționam ca și în acest an, de 1 aprilie, să creionez un zîmbet cu uneltele grafice digitale. obiectivul era deja fixat pe Adriana Lisandru și mă gîndeam să-i mai dau o șansă pentru că anul trecut – după cum spunea chiar ea - nu ieșise din casă de teama păcălelilor. și tot nu a scăpat!
dar iată că am găsit întîmplător pe internet o abordare grafică subtilă, personajul – doar după nume și versuri – aducînd cu mine.
este vorba de revista din Iași, Feed Back nr 9/septembrie/2007. găsiți versiunea în format electronic (*.pdf) aici: http://www.acfeedback.ro/revista/2007/Revista%20Feed%20Back%20nr.%209%20...
Arta osirică îşi doreşte ca publicul să deosebească sunetul produs de un om de acela produs de o maşină...cultivă o acuitate fină şi mai ales un proces de devenire, ieşirea din contextul sufletelor albinotice, ochiul olfactiv şi percepţia lichidă asupra dimensiunilor temporale, o ecologie a cerebralului şi a afectului.
A apus epoca perpendicularelor, e timpul diagonalelor lasser în artă...a unui totus congruent. Dincolo de zodia mecanicii si a hazardului, de dizlocarea spiritului, de Vacuum-ul intelectual, Sufletul este o aptitudine pentru divin, de aceea propunem analiza spectrală a dorului, gândirea în vocabule mitice, elementul naţional stilizat.
Am descoperit, cu ajutorul autorului, aceste rânduri scrise despre poetul hunedoarean Constantin Stancu la apariţia volumului său de poezie "Păsările plâng cu aripi" - Editura Signata, Timişoara, 1998. Le recitesc cu bucurie şi îmi aduc aminte cu plăcere de vremea când mă întâlneam, aproape în fiecarea zi, timp de aproape doi ani, cu poetul plângerilor, de care mă leagă o prietenie de 25 de ani, prietenie despre care cred că nu s-a risipit cu totul, ci s-a adăpostit pentru o vreme în cochilia unei scoici şi aşteptă vântul prielnic, la pupa, când îşi va relua cursul, după ce sufletele noastre se vor reculege. Eu, în singurătatea mea din Călan şi el, în singurătatea sa din Haţeg.
Comentarii aleatorii