Wittgenstein reia undeva (în 1931) o spusă a romanticului von Kleist (în 1811) cum că poetului i-ar plăcea cel mai mult dacă ar putea transmite gândurile şi fără cuvinte. Lucru care nu se potriveşte deloc răspunsului lui Mallarmé pentru prietenul său pictor: «Ce n’est point avec des idées, mon cher Degas, que l’on fair des vers. C’est avec des mots.»* Tot Mallarmé, în „Crise de vers”, opune discursul cuvintelor: «L’œuvre pure implique la disparition élocutoire du poète, qui cède l’initiative aux mots…»**. Dar cuvintele ne-au fost date ca să ascundem adevărul. Numai tăcerea nu minte. Obscuritatea («obscurité lumineuse») pe care o cerea Mallarmé poeziei pure tocmai evitării minciunii era de folos. Astfel, poetul evită, pe cât poate, complexul lui Orfeu.
Este o seară, una dintre primele seri ale lui iunie 2011, când ascultând ultimul album al trupei blackfield: welcome to my DNA, am decis interior să mă îndrept spre lungile drumuri dragi , drumuri care m-au transformat lent, cum apa insistă făcându-și loc spre necunoscut. Iar aceste drumeții sunt pentru mine relecturile. Pentru că de fiecare dată descopăr ceva care îmi devine mai apropiat. Deja e noapte, s-a mai răcorit. Citesc două cărți dar am să vă povestesc numai despre una. Am să las De la moarte până în zori a lui Thomas Clayton Wolfe unde sunt adevărate bijuterii stilistice narative, povestiri cu mare impact asupra mea și voi încerca a spune, în felul meu, câte ceva despre Mirabile Dictu a poetului remarcabil, nu doar în opinia mea, Virgil Titarenco.
Let’s get physical. Dragii mei. Dă-i naibii. De pixei
Pace ție...dar biruit-au gîndul cetitoriule să dăm mărturie că e dureri di jali, vorba
moldavului, cînd saiturile de poezie trec la...pipăite. Ca și cînd nu ne-ar mai încape
lumea lui Als Ob, noi ăștia prezumptivii, ne adunăm în diverse căsuțe de pitici din
pădure, ca să strigăm împreună diliu și cvasipoetic că ...ESTE ! Și, uneori, chiar este.
Ba chiar va mai fii. Un sublim halucinanto-bulversant se insinuează în aceste „blind
dates...la prima vista”. Oameni de toate condițiile sociale, de la instalator la profesor
universitar, deraiază acolo într-un jam session live, de umanitate fără frontiere...
Copchiii ăștia devin mari poeți sau invers, poeții ăștia mari devin copchii. Basmele
internaute prind realitate. Orice exces, pueril în alte condiții, e acum o bucurie
LITERATURA a fost întotdeauna plină de grafomani şi veleitari, dar parcă niciodată ca în ultimele două decenii, de când s-a dat drumul la tipărit. Sute de autori, care umblaseră în zadar pe la editurile de stat cu manuscrisele în traistă, şi-au putut vedea, în sfârşit, copiii visaţi, care aveau forma cărţilor (fără a fi, de fapt, cărţi). S-a dovedit, astfel, că adevărata literatură „de sertar” – despre care s-a vorbit atâta – a fost mai ales subliteratura. Evident că, după ce şi-au trimis în lume (aşa vine vorba) primele volume, autorii în cauză s-au aşternut cu hărnicie şi tenacitate la producerea altora.
Comentarii aleatorii