Am descoperit, cu ajutorul autorului, aceste rânduri scrise despre poetul hunedoarean Constantin Stancu la apariţia volumului său de poezie "Păsările plâng cu aripi" - Editura Signata, Timişoara, 1998. Le recitesc cu bucurie şi îmi aduc aminte cu plăcere de vremea când mă întâlneam, aproape în fiecarea zi, timp de aproape doi ani, cu poetul plângerilor, de care mă leagă o prietenie de 25 de ani, prietenie despre care cred că nu s-a risipit cu totul, ci s-a adăpostit pentru o vreme în cochilia unei scoici şi aşteptă vântul prielnic, la pupa, când îşi va relua cursul, după ce sufletele noastre se vor reculege. Eu, în singurătatea mea din Călan şi el, în singurătatea sa din Haţeg.
Nu știu de ce, atunci când mă gândesc la neamul meu, primul gând care îmi vine în minte e legat de o frază din „Noaptea de Sânziene” a lui Mircea Eliade. Acolo, personajul principal, Ștefan Viziru, îi predictează iubitei sale, Ileana, că va îmbătrâni departe de țară, înconjurată de nepoți care nu vor înțelege o boabă din limba românească.
Poeții au marcat ieșirea din iarnă. Expoziția de poezie a ”Serilor artgotice” a avut loc la pensiunea Elimheim din Cisnădioara. Deși a fost o zi închisă din punct de vedere meteorologic, autorii au deschis-o la culoare și-au petrecut o seară în compania propriilor lor poezii. S-a citit, s-a comentat, s-au mâncat covrigi și mere, nu neapărat în această ordine. S-au perindat în seară Serafim, Umărul de cenușă, șoapta precupiană, Fiara cea din fiară ori Fardad. S-a perceput ”Taxa pe viciu”, s-a chicotit la epigrame. Romeo Petrașciuc a citit pentru prima dată artgoticilor.
Comentarii aleatorii