«... până şi ne-citirea lui Puşkin se dovedeşte a fi o formă a prezenţei lui.»
(Alexandr KORABLIOV)
«E posibilă oare în literatura rusă existenţa unui alt fel de poezie decât cea a lui Puşkin? – se întreabă Alexandr Korabliov şi tot el răspunde – E dificil de răspuns la o astfel de întrebare, îtrucât şi poezia anti-puşkiniană este tot puşkiniană»¹
La sfârșitul lunii aprilie a apărut la cunoscuta casă de editură L’Harmattan « Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989 » de Magda Cârneci. Magda Cârneci este scriitor, eseist, doctor în Istoria Artei (EHEES - École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, 1997). Cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române până în 2001, lector de limba română la INALCO- Institut national des langues et civilisations orientales până în 2005, Magda Carneci este în prezent directoarea Institutului Cultural Român din Paris.
Sunt fericit că România nu a reușit să se califice în finala concursului Eurovision 2008, atât de fericit că parcă îmi vine să îl propun pe Marius Moga „cel mai mare român al tuturor timpurilor”, ba chiar cel mai mare român și în comparație cu niscaiva străini. Iată încă o dovadă că românul, atunci când vrea să fie corect și-o ia drept în nas, de aici problema națională cu deviația de sept de nu ne mai recunoaște nimeni, vorba ceea, e vremea să redevenim celebri.
Pe 22 noiembrie apărea un anunţ, aşteptat cu drag de unii dintre noi, despre un nou cenaclu Virtualia :
,, Se anunţă Virtualia XIV”, scria Alina Manole la titlul articolului postat pe Hermeneia. Şi mai spunea ea că “Dacă va ninge, după cenaclu ne vom bate cu zăpadă, dacă va ploua, vom sta la un vin fiert, dacă va fi soare, ne vom plimba prin Copou”.
Entuziasmată, scriam: “Felicit inițiativa! Venim cu colindul :) și cu versul.”
Pare că suntem urmăriţi de un blestem care ne meneşte celor mai stupefiante recorduri. Devenim adevăraţi artişti ai superlativelor. Din nefericire, niciunul dintre superlativele noastre de dată recentă nu ţine de sfera pozitivului, care, pe blândul plai mioritic năpădit de scaieţi, a devenit, vorba poetului, ceva mai înghesuit în sine decât însuşi punctul. Iată, nici n-a trecut o lună şi jumătate de la carnagiul de la Tuzla (pe care, potopiţi de tot soiul de ştiri despre nimic urlate pe la televiziuni către o populaţie şi aşa turmentată de lovituri în cap şi de caniculă), că la o maternitate bucureşteană unsprezece copilaşi abia născuţi au fost pârjoliţi ca într-un cuptor de un incendiu sesizat, pe cât se pare, abia la vreo jumătate de oră de la declanşarea lui.
Comentarii aleatorii