Primul gând care mi-a venit a fost: ce s-o fi întâmplat cu Andrei. E o afacere falimentară să îți deschizi hotel în atlantida. Desigur eram mâncat, odihnit și extrem de lucid (sic!). Îmi aminteam de gimnastul fără plămâni, fără nume, fără das Haus pe care o are orice sportiv de performanță, bancher ori analfabet mioritic (pac pac). Dar noua ordine mondială se făcea și fără mine (sic!) sau (sick!), iar râurile continuau să sperie pe timp de cod colorat (în general am observat că nu contează culoarea) bieții oameni. Soluția cea mai la îndemână? Să investesc în atlantida. Dar de la mine, drace!, nu se vedea.

Andrei Velea, pe care acum îl cunosc personal și îl consider definiția jovialității întrupată, este plin de surprize frumoase. Cartea lui, despre care facem vorbire (parcă așa se spune), Hotel în Atlantida apărută la ed. Fundația Culturală Antares, Galați, 2011, în ediție bilingvă, parțial, cu un redactor de seamă, a. g. secară, implicat și în concepția grafică plus layout, este o confirmare (iote clișeul), este o demonstrație de forță a talentului, dar și de sensibilitate a poetului, care nu ne mai surprinde pe noi, cei care intuiam vocea originală încă de la primele versuri.

Ca să nu ne plictisim, uitându-ne ca broaștele la inundații, exemplificăm cu titluri și versuri care rămân în noi precum amintirile frumoase sau momentele penibile, la alegere, ca să zic așa. sentiment acut de fotografie, când în cer miroase a paie, când ești mai corect decât un pai de chibrit, bursa firii, un nod de trandafir, versuri cu efect coagulant ș. a. m. d. Desigur că nu vom reuși a convinge fețele simandicoase doar cu atât, nici nu ne propunem. Probabil ele nici nu există. Să-i dăm înainte și cu versuri.

calculatoare, navete spaţiale, fizici năucitoare…/şi încă-i atâta nevoie de-un filosof grec,/care să ne spună că trupul poetului/ e format din atomi de poezie,//fiecare cu zeii lui, cu viaţa lui socială,/trăind într-o democraţie aproape de explozie,/ greu de adus împreună//„îngenunchiaţi în faţa poetului, împodobiţi-l cu ghirlande,/ dar alungaţi-l!” - asta în caz că sufletul vostru/ nu locuieşte, cu voi, în cetate p. 20

Sau poemele astea sunt scrise în ultima cameră de hotel/ din atlantida,//mai strâmtă ca lumea/ înainte de-a fi fost creat spaţiul,/ mai tensionată/ ca pielea unei femei înainte de-a naşte//pereţii sunt subţiri/ ca foaia de ţigară:// se-aud înghiţiturile-n sec din camera de alături/ de parcă, prin baierele lumii,/ un zeu ar asculta uneltirile celorlalţi zei,// iar un făt şi-ar auzi viitorii fraţi/ muşcând cu poftă/ dintr-o rază de soare p. 32

Bref, trebuie, dar trebuie să citiți cartea. Nu atât pentru aceste cuvinte ale subsemnatului, ci tocmai pentru lipsa unora. Este plină de entuziasm amar, de sinceritate aspră, de visare reținută. Și logic ar fi să întrebăm autorul dacă are spa sau piscină hotelul, dar nu o facem. Pentru că e un hotel de 5 stele și am deveni, în mod automat, coborâți direct din copac. Chiar, oare în atlantida creșteau banane? Iar retorica întrebare apunea odată cu textul. Sunt plin de instincte primare (sic!), asta e!