Sînt năpustit de sentimente. Şi mă trec încet, asemeni ideilor, dispărînd odată cu ele. Se termină viaţa, moartea începe, iar aceasta nu se mai termină.
E lungă moartea, asemeni eternităţii şi numai credinţa o mai poate birui. Dar sentimentele mele, contradictorii, atît de departe s-au trecut de credinţă. Şi stau disperînd, în noaptea ce m-a cuprins, panicat de propria neputinţă.
Mi-aş deschide cutia cunoştinţelor pentru a găsi acolo virtuţi. Iubirea s-a răcit, nădejdea e bătrînă şi bolnavă, iar credinţa… Nu o mai găsesc.

Hei! Unde te-ai ascuns? Acum am nevoie de tine şi tu nu eşti. Credeam cînd puteam să cred, iubeam cînd puteam să iubesc, dar acum nu mai am nici nădejdea iubirii… Doamne, dacă exişti cu adevărat redă-mi sufletul plin de sentimente alese, nu acest suflet îmbătrînit, mistuit de sine însuşi, sătul de mistere necuprinse şi înţelegînd inutilul inţelesului.
Aşa gîndeam, cînd mă trezi din reverie mirosul mielului aburind. E totuşi Paştele, e totuşi Învierea. Să ne agăţăm de viaţă, mă gîndii…

Transmit acest mesaj din dorinţa de a dezvălui taine nepătrunse decît în clipe de revelaţie. Şi am avut revelaţii, nu multe, doar clipe, însă atît de necesare înţelegerii existenţei! Încerc să le rememorez, dar se ascund parcă, nevrînd a ieşi la lumină. Prin ignoranţă nu ajungi la revelaţie, ci doar printr-o căutare continuă. Eu am căutat şi mi s-au deschis nepătrunsurile. Am bătut cu degetul căutării şi mi s-a deschis uşa eternului! Timp scurt dar atît de necesar pentru existenţa mea trecătoare. Nu vă pot arăta uşa cu degetul, ea nu e palpabilă, dar se află în fiecare fiinţă. Căutaţi-o în voi înşivă şi o veţi găsi în Universul lăuntric. Uşa e la vedere, dar ascunsă de simboluri profunde. Pentru cine le caută, ea se deschide, iar bucuria clipei de revelaţie durează toată viaţa. Căutaţi uşa şi bateţi, nu cu teamă ci cu convingere.
Sunt sigur că orice fiinţă umană, prin căutare, poate ajunge la revelaţie. E descoperirea esenţei vieţii, necesităţii acesteia. Căutarea e datoria absolută a fiecăruia, iar răsplata e mare. O putem numi mîntuire, căci ea ne dă satisfacţia existenţei. Altfel, viaţa e-n van, se trece asemenea urmelor în nisip, fără consistenţa revenirii eterne. Eu am trăit revelaţia. Cuvinte nu am să vi-o transmit în profunzime. Poate fiecare are propria revelaţie. Născuţi în alte lumi descoperim înţelesuri diferite. Dar nu înţelesurile contează ci setea de viaţă izvorîtă din ele.
De aceea vă zic: căutaţi uşa şi bateţi. Necuprinsul se va deschide şi veţi pătrunde misterul vieţii.

Călătoresc într-un spaţiu imens, nesfîrşit; văd stele, planete, apoi galaxii… Mă întreb dacă sunt materie sau doar imaginaţia unei călătorii astrale.
Noi oamenii, avem această virtute, posibilitate a unei veşnice călătorii. Nu e simplă imaginaţie ci adevărată transpunere într-o lume transcendă. Ne deplasăm, desprinzîndu-ne încet de închistarea materiei şi călătorim nestingheriţi. Ni se deschid orizonturi galactice, universale ,multiversale. Le privim şi le înţelegem în totalitatea lor, în mod revelatoriu. Atunci suntem ”cu capul în nori”, aruncaţi total în veşnicia imaginaţiei. Eu nu cred că aceasta e doar simplă făctură a creierului, manifestă din imagini anterioare haotizate. E mai mult, e o putere ce trece de imaginaţia căreia-i suntem robi.
Astfel de clipe sunt zilnic trăite de milioane de oameni. Toţi avem deschise porţile necuprinsului şi doar teama sau neîncrederea ne-ar putea reţine din marea călătorie.
Sunt însă oameni care, desprinzîndu-se de real, parcurg sfere extratelurice, stau totuşi”cu picioarele pe pămînt”. Aceştia sunt poeţii, oamenii de artă, cei ce transmit mesaje de dincolo acestei lumi, acelor prinşi în capcana nevoilor imediate ale materiei. Ei, cei consideraţi desprinşi total de realitate, au puterea de a se întoarce, în momente de maximă exaltare, pentru a pune pe hîrtie, a transmite şi naviga în continuare. Ei sunt cu picioarele pe pămînt, atenţi la acurateţea mesajelor în timp ce partea lor sensibilă călătoreşte în lumi paralele.
Creatorii de artă au o dublă putere, asemenea lui Hristos cuprind ambele lumi, transmit mesaje din eternitate spre muritori. Printre care şi ei se găsesc. De aceea poetul, artistul, este etern pe Golgota, acuzat dar şi mulţumit, rugîndu-se dar şi călătorind. Crucea le este grea, dar purtătoare de biruinţe. Asemenea lui Hristos, ei transformă lumea, îi dau sensuri înalte, o înţeleg însă şi o contemplă. Toate creaţiile Domnului sunt minunate, dar pentru noi, oamenii , puterea de a le vedea şi înţelege, de a le descoperi şi altora, este principala virtute şi datorie.
Înglodiţi în materie, unii nu văd absolutul; pierduţi în imaginaţie, unii nu transmit părţi din revelaţie. Doar ei, creatorii de arte, datori trupului şi spiritului, sînt punte absolută între aceste lumi. Mai realişti decît teluricii,mai deschişi decît abisalii, pătrund lumi noi şi le dau înţelesuri. Aceasta e marea virtute a celui ce transcende materia.

Cu fiece clipă mă apropii de neputinţă. Aceasta e de fapt trecerea, efectul timpului asupra existenţei efemere. De aş fi doar materie, gîndul m-ar îngrozi. Dar încet, îmi cresc aripi, dătătoare de alte puteri. Pătrund alte sfere ale cunoaşterii şi ale simţirii, iar neputinţa trupească se transformă în zbor spiritual. Urcuşul se face treaptă cu treaptă, şi-mi întăreşte încrederea în spiritualitatea creştină. Descoperirea de sine –ca naştere din nou-e doar un punct de plecare. Greul mîntuirii de abia începe şi lupta se dă cu sinele, cu simţurile, cu materia. De aceea cred că neputinţa ce pune treptat stăpînire pe fiinţa trupească îşi are rolul ei bine stabilit. Trebuie doar compensată cu o creştere spirituală şi iată echilibrul perfect.
Gîndirea divină, necuprinsă dar impresionantă, are astfel o justificare deplină, în noi înşine. Mă privesc, în propria evoluţie, şi înţeleg sensul profund al creaţiei.
De aceea cred că înţeleg Universul, materie acum cunoscută, are propria lui existenţă spirituală. Transformarea, îmbătrînirea acestuia, va duce ireversibil la un nou Paradis.Va triumfa spiritul, iar veşnicia vieţii spirituale este pentru mine o certitudine.
Privindu-ţi trupul, privind materia în general, poţi bănui măreţia unei concepţii Divine. Dispare atunci teama, neîncrederea şi reînvie speranţa. Încercaţi să citiţi filele acestor mistere şi veţi fi cuprinşi de nădejde, veţi găsi căi drepte pentru voi, iar călătoria nu va părea întortocheată. E chestiune de percepţie, dar mai ales de înţelegere. Eu am înţeles şi sunt om mîntuit.
Apăsat de dureri profunde, neputinţe ale unui trup obosit, încerc cu greu să-mi ridic privirea spre necuprinsuri. Mă dor astfel limitele impuse de propria-mi structură. M-aş elibera de acest trup, dar fără el nu aş mai exista. Încerc atunci să depăşesc neputinţele şi-mi dau seama de puterea sufletului. El, doar prin voinţă, porunceşte imagini desprinse din Rai, teritoriu virtual , dar atît de palpabil. Care e realitatea? Cred că cea pe care noi o voim.
Lipsiţi de limbaj, copacii îşi exprimă sentimentele brutal, fizic. Ei înţeleg doar anotimpurile, fenomenele…Îşi leapădă frunzele în semn de protest. De la noi oamenii, înţeleg doar poluarea:

Şi totuşi noi nu am dezechilibrat mediul, i-am dat doar o parte din echilibrul nostru. Ne-am adaptat mediului milioane de ani. Acum el ni se adapteză.

Oare cînd întreg Universul va palpita asemenea inimilor noastre?
Ceea ce ni se părea cîndva îndepărtat e acum atît de aproape. Cît va mai rezista spaţiul acestei lupte?
Planetele sunt asemenea nisipului mării. În curînd le vom acoperi cu tălpile noastre.
Dacă vom depăşi orice limită de viteză, ne vom trezi în locuri la care nici nu am gîndit. Acesta e paradoxul vitezei.
Deocamdată, distanţele dintre stele nu le măsurăm în parseci, ci în dorinţe iluzorii.
Şi totuşi la ce am aspira spre imensităţi, cînd încă nu am înţeles frumuseţea culorilor sau sublimul petalelor? Universul nostru, cel în care ne ducem existenţa, e tot ce ne trebuie. Restul-generaţiilor ce vor veni. Şi ele au dreptul la descoperire. Misterul rămîne veşniciei.
Diferenţa esenţială dintre lumea reală şi cea virtuală e arderea. În lumea reală totul se consumă. Doar în virtual totul se transformă. Pentru noi, oamenii, evident.Însă unicul sens al vieţii e moartea. De am străbate spaţiul sau timpul, de am pătrunde în lumi virtuale sau universuri paralele, moartea ne va ajunge din urmă. Sau poate ea se află pretutindenea. Toate căutările noastre îşi află astfel sfîrşitul. De aici teama dar şi dorinţa de a trăi.
Dorinţa nemuririi, a transcenderii, ne vine tot din moarte. Speranţa, visul, simţirea…iată de ce trebuie să-i mulţumim. Doamna umbrelor e cea care deschide orizonturi raţiunii. A fi nemuritor înseamnă a fi inert, iar noi avem nevoie de mişcare.

Şi Universul e muritor? Da, asemenea unui organism uriaş. Doar că la el timpul şi spaţiul sunt infinite. Pentru noi, fiinţe minuscule, cărora cuvintele le trădează neputinţa.
De aceea revin la copaci. La fel acestora, şi noi ne exprimăm brutal în faţa Raţiunii Universale. Sîntem copaci mişcători, în bătaia vîntului raţiunii. Dar ca esenţă, materie.
De aici ideea de suflet, dorinţă ascunsă de viaţă eternă dar şi de superioritate a speciei. În curînd, maşina va avea propriul ei suflet, superior nouă, pornit dintr-o memorie mecanizată, dar cantitativ superioară. Sufletul, etichetă abstractă a elitismului.
Vorbe, idei, mă vor contrazice ”credincioşii”, cei pentru care există certitudini, nu întrebări, iar eu îi voi lăsa acaparaţi de propria credinţă. Aceştia sunt cu adevărat fericiţi. Săraci cu duhul, sau nu, avizi sau nu, de dreptate, ei sunt fericiţi. Şi cu adevărat făcători de pace. O pace a propriului suflet, a propriei conştiinţe. Se feresc a-şi pune întrebări, însă găsesc întotdeauna răspunsuri. Şi totuşi, pacea lor e îndoielnică, îndoială născută din incertitudinea mîntuirii. Asemenea lor, mă contrazic şi eu, empatic din dorinţa de a-i înţelege, de a mă înţelege. Simt în mine dorinţa credinţei totale, a credinţei oarbe, ca soluţie la propriile probleme.
De aici veşnicul zbucium, fragilitatea umanităţii, extremele credinţei şi ale ateismului, politici globale şi naţionale, toate pe fondul căutării. Aceasta naşte eroi şi victime, terorişti şi terorizaţi; indiferenţi nu există, ci doar retraşi în pustiul propriului suflet. Îi numim înţelepţi, dar ei sînt doar temători, amăgiţi de propria gîndire, destinşi de lume dar robi acesteia. Lupta este personală dar veşnică şi nu poate fi păcălită. Doar noi, oamenii putem fi păcăliţi de alţi oameni, cu cît mai ciudaţi cu atît mai departe şi mai aproape de Divin.
Ne uimesc geniile, cei scăpaţi parcă de lupta cotidiană, cei ce gîndesc un absolut personal; le vedem revelaţiile dar nu şi lupta. Descoperirea este rezultatul luptei personale, de aceea eu îi consider interiorizaţi, solitari luptători cu propriul destin. Şi tot ceea ce descoperă e din experienţă, asemenea alchimiştilor vor deschide noi laturi ale cunoaşterii. Mă gîndesc la cunoaşterea de sine, la abisul psihicului uman, cel mai nepătruns şi tenebros imperiu. Universul interior e la fel de vast ca macrouniversul, vom avea nevoie de multe laturi ale ştiinţei pentru a-l descoperii. Aceasta e lupta omului de geniu, cel ce pune la dispoziţia psihologului noi căi de abordare a universului interior.

În căutarea noastră ne bazăm pe cele cinci simţuri. Prea puţine pentru a descoperi infinitele laturi nepătrunse. Dacă am avea mai multe simţuri am descoperi mai mult. Am aborda mai multe domenii. Poate creierul nostru nu e pregătit pentru aceasta.
De aceea am fost invadaţi de ştiinţe oculte, parapsihologice, transcedentale. Ele au o bază reală de pornire, dar încearcă să răspundă, în mod absurd întrebărilor noastre. E un paradox, propria gîndire încearcă să-şi depăşească limitele. Eu însă, sper că e evoluţia speciei se va înfăptui şi pe acest plan. Nu o memorie mai mare ci o depăşire a graniţelor impuse de simţuri. Prin înţelegere, raportare şi contemplare a absurdurilor. Acesta e unicul şi singurul viitor al umanităţii.
Chiar cînd citiţi aceste rînduri, imaginile ce vi se creează sînt bazate pe simţuri. Încercaţi dar să închideţi ochii, să renunţaţi pentru o clipă la orice imagine, cuprinşi de totalul întuneric. Veţi părea minusculi într-o negură infinită. Simpla renunţare la informaţie, la legătura cu exteriorul, duce la experimentarea necuprinsului. Prin simţiri ne-am legat inevitabil de limite. Cunoaştem atît cît simţim, atît cît percepem, fără posibilitatea transcenderii. De aceea e greu de transpus în mod explicabil misterul, revelaţia. Cei scăpaţi momentan de aceste limite, cei ce au străbătut hotarele existenţei, nu vor putea niciodată explica aceasta unor fiinţe încătuşate. Acestea sînt asemenea fătului în pîntecele mamei, pentru care lumea rămîne o enigmă. Doar zgomote nedesluşite şi fără sensuri.
Consolarea ne vine prin taine, bine stabilite de orice religie, acceptate ca atare şi fără pretenţii de înţelegere. Eu de aceea iubesc ortodoxia, cea care ascunde mîntuirea ( şi dorinţa acesteia) în spatele unor ritualuri simple. Pentru înţelegerea noastră aceasta este suficientă.
De m- aş putea desface în particule şi aş cuprinde Universul, păstrînd însă legăturile organice - şi asta numai pentru o clipă - revenit la propria-mi stare v-aş relata adevărul. Acesta e pe undeva pe aproape, în Univers, el este ordinea firească a lucrurilor. Dar dacă eu m-aş desface în particule şi aş reveni pe Pămînt, Adevărul nu ar mai exista. Descoperirea mea, rămînînd fiinţă organică, nu o parte a supremului Adevăr.
Prima scrierea a fost prin simboluri, iar prima citire a fost în palmă. De aceea totul începe cu linia vieţii.
Cel mai cunoscut limbaj este cel al semnelor. Îl înţeleg şi necuvîntătoarele. Cred că pentru exprimare nu e nevoie de multă raţiune. E totul atît de simplu, firesc, limbajul articulat e destinat criticii.