ea
avea ochi flămânzi iubea în poeme
niciodată depline
pașii i se-nvățaseră să curgă ascuns
în pumnii pământului
alteori zvâcneau cum zvâcnește sângele lupului
prin încheieturile nopții

ea
nu mai știa dacă ferestrele
se deschid spre Dumnezeu
ori spre tăcere
de-aceea trăgea apăsat gheara cuvintelor
peste cicatricea pulsând
aflase că mugurii copacilor singuri
sunt erezii ale toamnei
ea
știa că piatra este mai mult
decât prelungirea
călăului

El
se năștea
mereu
și mereu
doar fiindcă trebuia zidit
gingaș
în revărsarea luminii

firește
diminețile n-aveau vreme destulă
să-și pună-ntrebări

ea
le iertase.