dacă se zdruncinau norii la temelie
şi ciubărul de sub scoc spumega
râdeam cu dinţii strânşi
de prea mult aer cu mireasmă de nuc înverzit
atât era de proaspăt totul

desigur eram copil
vinovată de a creşte înăuntru
în visele celorlalţi
nu deschideam nicicând uşa soarelui
încât ei dormeau fără griji
cu o parte din mine ca o aripă sub puişorii pernelor

au trecut zile ca noaptea şi nopţi boreale
fagurii din stupină s-au uscat
din mâna Maicii Domnului nu mai picură nectar
pe buzele mele
când se adună norii e mereu frig

lipesc palma de peretele orb
mă rog să plouă mai puţin
să am un colţ cald de pâine neagră

dacă adorm
vorbesc cu mine însămi
în somnul meu nu mai visează niciun copil