Lucrez în presă de prin 2000 sau 2001. Nici eu nu mai ştiu. Pînă acum am trei inundaţii la activ. Să mai număr în continuare? Nu fac parte din tagma jurnaliştilor care confundă blogul cu informarea. Fiecare inundaţie a avut gradul ei de dramatism. Despre inundaţia din 2005 nu pot spune prea multe. Decît că am greşit drumul, cum l-au greşit SPP-iştii lui Boc şi a fost aproape să ajungem în Siret.
curge ploaia peste tocurile rupte pe care le-ai smuls din mine. tocurile de la primii pantofi pe care i-am luat împreună. pe care nu i-am purtat niciodată. pantofii curățeniei, pantofii neputinței, pantofii ipocriziei, pantofii cu care ne iubeam. pantofii care nu aveau talpă, și nici șireturi.
curge ploaia peste ultimul copac. peste crengile lui uscate. peste rădăcina din care nu mai pot ieși decât viermi lipicioși și lungi. viermi fecundați de acum 8 luni. viermi care nu mai au mult și vor naște. (din ei vor apărea copacii-viermi). de-acum copacul nostru, care-a crescut în locul unde stăteam și număram veșnicia, se-ngroapă în amintiri. intră în pământ. putrezește. putrezim și noi, odată cu el. putrezesc și organele din noi. mâinile, degetele, cuvintele scrise-n palme.
Ce aş mai putea să îţi spun acum, dragul meu, când sunt atât de departe de Yuè-juin-ul acela verde şi umed, când, cuprinzându-mi din nou genunchii, ţi-ai ascuns pentru ultima oară chipul la mine în braţe? Nu ştiam atunci nimic despre tine. Nu ştiam cum te rogi tu. Nu ştiam că bătăile de inimă ale timpului se ofilesc pe măsură ce dragostea este ascunsă sub obroc. Fiul nostru a început să se joace cu pietricele. Ştii ce mi-a spus într-o zi? „Rachaela, dacă aduni pietre cerului, lui tata i se vor deschide porţile…” Apoi a tăcut.
ine m-a pus să te deschei, să te dezleg de pe lanțul cu multe chei? să-ți sparg cojile și să te mănânc până la miez, să-l arunc și să-mi fie dor de tine? să te consider o picătură din valul pe care-l beau, din apa care plânge despletită, lângă pian? să râd de tine, când fugi, când plângi, când te întinzi pe jos, și aluneci printre degetele mele înghețate și moi, când iei un sunet prea jos și nu-l mai poți cânta, când îți propui să mă furi din somn, să-mi speli visele și să le întinzi pe sârmele șterse de amintiri? să mă îmbuci ca pe mâncarea ta preferată? și nu e asta o poezie de dragoste?
Rezemat în furca gândului, Gheorghe aştepta un semn al ţarinei. Era la Răpciune şi bărbatul strângea plugul de coarne, fierul însufleţindu-se de arsura mâinilor lui. Murmura rugăciunea de binecuvântare a plugului, aşa cum o învăţase de la ăl bătrân. Acum îmbătrânise şi Gheorghe. Odată cu ţarina sa. Dar nu voia să arate asta pământului. Căci pământul ştie să citească pe chipul omului ca într-o carte deschisă. Şi acolo unde găseşte pagini rupte, cuvinte amorţite de vreme, uitate, abia caligrafiate de peniţa soartei, pământul ştie că locul omului acela nu mai este sub soare. Şi-l trage la el, amestecându-l cu greierii ascunşi prin ierburile pitice. Cu uitarea ce manâncă lacom amintirile, lăsând un loc gol pe crucea purtată de om în spate preţ de o viaţă.
Comentarii aleatorii