Câteodată, de cele mai multe ori, mă gândesc că ar trebui să dispar, fără prea multe explicaţii, să fac în aşa fel încât suferinţa lor să fie scurtă, chiar dacă intensă, să mă las ameţit de amăreala altruismului şi nu de dulceaţa egoismului.
Dă-mi, Doamne, dacă exişti, putere şi curaj să le fac binele final celor cărora le-am făcut, până acum, numai rău! Ce-ar fi? Altfel, eu de unde să iau puterea asta: din drog, din alcool, din rugăciune?
Primul gând care mi-a venit a fost: ce s-o fi întâmplat cu Andrei. E o afacere falimentară să îți deschizi hotel în atlantida. Desigur eram mâncat, odihnit și extrem de lucid (sic!). Îmi aminteam de gimnastul fără plămâni, fără nume, fără das Haus pe care o are orice sportiv de performanță, bancher ori analfabet mioritic (pac pac). Dar noua ordine mondială se făcea și fără mine (sic!) sau (sick!), iar râurile continuau să sperie pe timp de cod colorat (în general am observat că nu contează culoarea) bieții oameni. Soluția cea mai la îndemână? Să investesc în atlantida. Dar de la mine, drace!, nu se vedea.
Cum în pieptul meu e o cuşcă în care este captiv un leu, atunci e musai că trebuie să mă nasc din nou, pe când zăbrelele ar fi doar jumătatea unui paradox, sau nişte ramuri de mesteacăn, sau o colibă din trestie, sau o pară. O să îmi iau atunci, desigur, umbrela, şi o să ies în ploaia asta de primăvară, bucuroasă de propria-mi naştere, şi-o să mă adăpostesc într-o cafenea micuţă, cu vedere la şosea, şi-apoi o să las liberă şi umbrela, să îşi caute alt posesor, unul care nu a cunoscut niciodată vreun paradox, ori vreun mesteacăn, ori vreo colibă, ori perele.
Sorb cafeaua cu pai paralel, cu buzele strânse în formă de muon, miezul deprimat al zilei mă ţine treaz, nu am vazut azi flori şi nici glastre cu muştar înflorit. E o penurie de gesturi şi mirodenii în abstract, lipsesc gusturi simple, mă uimesc: lumina polară, biscuiţii fără sare, fetiţele ce nu ies din şotron de teama maturizării imediate. Uneori rumegăm o idee, o molfăim câţiva ani ca să o abandonăm în favoarea unei doctrine de design mai nou.
fireşte că-ţi aminteşti ce îţi scriam la fiecare sfîrşit de săptămînă. aşteptam să te întorci şi să citeşti. aflasem că răspunsul tău stă în freamătul genunchilor nicidecum pe buze sau în priviri. aşezată pe masa din bucătărie cu picioarele atîrnînd, uneori genunchii tăi se albeau de atîta strînsoare încît ştiam că eşti îndestulată deja de lumina din tine. orice scînteie în plus te-ar fi transformat în cenuşă. legenda păsării phoenix la ceas tîrziu ne-ar fi istovit pe amîndoi prin repetabilitate.
Comentarii aleatorii