rameau rameau
știi că nu mă descurc între zeu bun și zeu rău
potcovesc la viitor de când m-am născut
și serile tot îl aud venind încetișor, șchiopătând a potcoava dreaptă ruptă
rameau, tângul lui veșnic
feemeeeie leagă-mă la ieslea ta
îl voi purta cu mine în mormânt
acolo unde babele neamului meu trag baticul pe gură
rameau rameau paște pe umărul tău
de când erați încă vii, voi doi
țepeni, răsturnați cu copitele către cer
-----
să nu ne pripim în concluzii draga mea ghicitoare în cafea
ai pus ibrikul pe foc
te uiți la mine ca la o fantomă chinuită
cercetată cu lupa de mov
îmi aduci niscaiva oase de ros, plătesc anticipat
scuipi în palme
te ștergi de manechinul meu nesedus
simt învaluire în starea de euforie vegetală
dau pere
îmi dau crengile pe nas
Dincolo de triada hegeliana, ființă, neființă și devenire, se împământenește ultima carte (cronologic vorbind) a lui Dinu Virgil. Afirm acest lucru nu numai datorită intitulării fezabile: De Devenit, ci și conținutului extrem de bogat în prezența entității pe care noi muritorii o numim Dumnezeu.
Primul gând care mi-a venit a fost: ce s-o fi întâmplat cu Andrei. E o afacere falimentară să îți deschizi hotel în atlantida. Desigur eram mâncat, odihnit și extrem de lucid (sic!). Îmi aminteam de gimnastul fără plămâni, fără nume, fără das Haus pe care o are orice sportiv de performanță, bancher ori analfabet mioritic (pac pac). Dar noua ordine mondială se făcea și fără mine (sic!) sau (sick!), iar râurile continuau să sperie pe timp de cod colorat (în general am observat că nu contează culoarea) bieții oameni. Soluția cea mai la îndemână? Să investesc în atlantida. Dar de la mine, drace!, nu se vedea.
Sînt așa de subțire și de ușor, încît ultima fecioară dată în pîrg mă încearcă voal de mireasă pe cap; prins cu agrafe colorate în păru-i, mă flutură peste lume, aerul împins în sus de creșterea sînilor ei.
Cîndva se va face femeie și o să fiu uitat în sertarul cel mai de jos. Doar un deget mă va despărți atunci de pamînt și opt sertare de cer.
În ziua aceea am intrat la mort. După datină, oglinda era acoperită. Dar, mă gândeam eu, sunt atâtea oglinzi neacoperite în încăpere: ochii celor care stau de priveghi sunt deschişi şi în fiecare ochi se oglindesc şi ochii vecinilor. Câteodată o lacrimă oglindeşte şi ea lumânarea de veghe. Oglinzile nu au sfârşit, cresc una din cealaltă, ca fântânile adânci în adâncul fântânilor. Celelalte lucruri au un cadru bine delimitat în spaţiu – există un capăt al ploii, un capăt al vocii mele sau al auzului celui care mă poate asculta.
Comentarii aleatorii