Te privesc de minute bune şi încă nu pot defini prea bine senzaţia aceasta ce mă încearcă atât de acut încă de când ai început să vorbeşti despre tine, acel om din timpul concret pe care eu nu am cum să îl dezgheţ acum de semnificaţii, cel puţin nu atât de lesne pe cât mi-aş dori. Nici nu aş avea cum, din punctul ăsta de vedere tu deţii controlul absolut atât cu privire la ceea ce alegi să îmi spui, dar şi cu privire la ceea ce alegi să laşi sub tăcere. Din acest punct de vedere, poţi să te consideri un păpuşar cu diplomă.
cine ar vrea să își mai amintească ceva acum cînd s-a străduit atît de mult să uite...
Da, probabil e o prostie să mă gîndesc la ideea asta cu “după douăzeci de ani”. Cineva mai în glumă sau mai în serios m-a întrebat dacă are vreo legătură cu Dumas. Probabil ar fi fost mai interesantă amintirea unei povești de amor, nu, după douăzeci de ani? La urma urmei ce sînt douăzeci de ani?... Noi nu ne cunoaștem aproape de loc – nici măcar contrafăcută – vreo mie de ani de istorie. După plecarea lui Aurelian în 271 și pînă în vremea lui Basarab I, prin anii 1330, nu prea știm ce ni s-a întîmplat. De fapt nici nu știm ce eram sau cine eram. Cumani, berladnici, pecenegi, avari, costoboci? Față de mia aceea de ani acești douăzeci sînt o biată glumă. O glumă sinistră cît o generație de adolescenți rupți la suflet și tastînd SMS-uri.
când să întoarseră de la cimitir găsiră tolănit aici pe prispa din dială un mârtan sur cu ochii verzi cu mustățile pârlite și coada scurtată- o arătare cam hâdă carevasăzică- de curând aleasă cu semne de bună purtare în vreo pățanie nimerită cine știe cum prin lumea cea plină de încăierări a mâțelor lelița Măria își văzu de rostul pomenii și de toată rânduiala care să cădea în cea zî blestemată iar când să mai potoliră și năcazul și grijile începu să întrebe de n-a știi careva a cui a fi străina vietate întrebă în dială și în vale pe linia principală și pe ulițe că vorba ajunse din gură în gură hăt departe tocma la Chiva lu Miai în capu satului nima nu știa nimic de nici un mârtan
Deși îmi zisesem că e mai frumos să citești vara, în concediu, cartea unei femei, de o naturalețe demnă de atitudini nobiliare, de o fragilitate ascunsă ce doar prin frumusețea ființei ajunge la suprafață, de o inteligență cultivată spre o politețe fără de cusur, am zis nu. Deoarece tentația este prea mare. Iar lucrurile mărunte pot fi amânate după cum dorințele stringente te pot domina.
Cartea a ajuns la mine prin peripeții dar, fiind cerută și așteptată, deliciul a fost cu atât mai mare. Eua, apărută la ed. Paralela 45, 2010 a poetei, scriitoarei, Florina Zaharia, nu mai are nevoie de prezentări sofisticate pe care, la drept vorbind, nici nu aș fi fost îndrituit (ah! ce-mi place cuvântul acesta) să le tangențiez.
Precum o minge yo-yo albastră, pământul trage înainte şi înapoi către pumnul unui copil. Copilul e mulţumit ca Dumnezeu înainte de ziua a şaptea. Plouă cu indiferenţă de vreo câteva ore şi e încă primăvară. Toţi oamenii binecuvântaţi să fie singuri stau ca seminţele şi dospesc în găoace fără speranţa unui răsărit.
Comentarii aleatorii