Unul dintre lucrurile pe care le urăsc ca studentă este că trăznită pe-o secție, la început de an, cei de acolo te tratează de parc-ar trebui să știi tot ce se-ntîmplă. O treabă tîmpită și care probabil ține de orgoliul de localnic, băștinaș care n-are decît să dea lecții afectat. Sigur, așa s-a întîmplat și de data aceasta... Csungy mă privește absent și superior de cum intru pe ușă și îndrăznesc să scot primul cuvînt „Sunt...” „?!?” nu necesită cuvinte adiacente privirea lui spunea „vierme de călcat” (cu „l”, cu „l”). Dar nu s-a exprimat că se pierdea tot farmecul. Abuzului, bineînțeles. Mă prezint de obicei, mai ales cînd vin așa, la gardă, fără șatra de alți neștiutori, colegi. Cu șatra treaba stă altfel, suntem mulți, incomodăm, suntem expediați cît mai repede „gata, știți” ...Îi încurcăm. Singur? Se schimbă strategia: „da... am făcut azi trei internări, ai pînă la opt să faci anamnezele și să completezi fișele” „?!” „De acum.” Și mă expediază zîmbind dar totuși cu dispreț, cum îi iese? Bine, înainte mi-a acordat onoarea de a-mi mai adresa cîteva cuvinte... și de a-mi oferi nebănuita plăcere de a consulta o țigancă în criză de angină pectorală și apoi o altă deosebita încîntare de a-i da jos șosetele și a-i ridica fustele pentru a căuta edeme care nu le-avea. În fine. Trecem, că asta a fost ușor, mai greu a fost apoi cînd mi-a trîntit electrocardiograma în față. Urăsc și voi urî mereu asistenții care spun „ce-i aici. zi.” Aici erau multe și el mă întreba de fapt lucruri de detaliu. „Deci?” și se uita pe geam. Deci, io nu-s cațelul tău să cerșesc atenție ori ajutor. Am încercat s-o gîndesc. Nu prea i-a plăcut. În general cei care îndrăznesc o asemenea treabă sunt priviți urît. Nu știu de ce, cred că cei care știu ceva nu pot empatiza decît cu ceva-ul fix care l-au învățat cîndva, o gîndire fără șablon îi inhibă definitiv, că n-o înțeleg. Îndrepta-m-ar și n-au cum. Oricum, trecînd peste, m-a expediat la cele trei internări. De menționat că unul dintre cei trei avea toate hibele pămîntului mai puțin una clară legată de ceea ce-l jena acum, un altul era clasic, slavă Domnului, și-a treia o babă surdă și în totalitate unguroaică. Io magyor, nu. Cred că a fost cea mai distractivă parte a zilei, cea cu dialogul mimilor. Neașteptat e că am înțeles tot, și de fapt, știu mai multă maghiară decît recunosc. Ca tîrgu-mureșean, se ia cam ca rîia, sau prin difuziune, încă nu mi-am dat seama ce fel de microorganism e.

Csungy avea strabism divergent și-mi era greu să determin la ce ochi să mă uit. Suspectam că probabil complexat și-a băgat nasul în cărți, că știa tot ce mișcă, și ne-a urît pe toți cei care l-am marginalizat. Se înființa tot la o oră să supravegheze anamneza, dădea din cap și pleca. Blesteme, înjurături, dar ce să-i faci... Așa e cînd ești treapta inferioră-n lanțul trofic. Asistentele-ți scuipă-n cap de obicei, femeia de servici e cea mai importantă. Ca să fie clar, mai bine-am face ca-n Italia, unde importanța se măsoară în lungimea halatului, deci șeful secției trebuie să măture pe jos, clar. El și femeia de servici. În Romînia nu-i chiar așa. Depinde de chef, de loc, poa` să măture cu tine cine vrea, ca oricum tu trebuie să știi totul din start, ce au ei să te învețe tu trebuia să știi deja de la altă disciplină, sau trebuia să fi citit deja cursul, deși e prima zi din an, și în general se practică un cult al vinovăției, ceva extraordinar!

Deci probabil Csungy a zis că sunt o nesimțită, luînd în considerare tonul, nu era departe de adevăr, cînd la întrebările cu electrocardiograma i-am căutat ochiul bun și-am trîntit: nu știu. Căci după ce-am încercat să o gîndesc și n-a dat semne ca ar vrea să mă ajute, am cedat. Dar sigur, neapreciind sincerele mele sentimente, ca un bun pedagog ce nu va fi niciodată mi-a zis „nu-ți spun, caută, că altfel n-ai să reții.” După ani, ne-am reintersectat și n-am scăpat ocazia să-i spun că n-am căutat informația. Că am dat peste ea ulterior, cînd și uitasem ce l-am întrebat.
Însă ironia face ca medicul căruia Csungy îi ducea trena, Grigg, să fie cel mai amabil om născut, crescut ori dezvoltat pe raza județului Mureș. O fire calmă, înțelegătoare, dar totodată exigentă. Un asemenea om n-am mai întîlnit, mă făcea să intru în pămînt doar fiind amabil. Întrebată de el am reușit să înțeleg mecanisme, să ofer răspunsuri care nici Csungy nu le știa... eu efectuînd anamneza mult mai amănunțit. (hol faj, a sziv?)* (un` te doare, sufletu`?) Ah. Ce cord cît un dovleac aveam.
Venisem la gardă din îngăduința lui Grigg, care într-o urbe atît de mică, o știa chiar și pe mama, care astfel a aflat cît de mult i-a chiulit plodul. Așa că îmi spălam în gardă păcatele efectuate creștinește exact de Paști, plecînd în Moldova în loc să sprijin pereții cu gloata de studenți, la stagiu. În tocul ușii apare șeful secției, proful, un alt fenomen, la 1,55, tricoul negru cu Hammerfall, slăbănog de fel, cu o simbolică burtă, plictisit, IQ de geniu ce părea a fi veșnic băut... dar nu era, doar intoxicat cu tutun. Trage cu sete din țigară, cu cealaltă mînă se ține îndoit de tocul ușii, nu privește înăuntru ci mîrîie un foarte cunoscut:
- Griiigg.
Și ca lumea să fie cu adevărat mică, arătarea cu tricou Hammerfall era vechiul tovarăș de băutură al lui tata, pe cînd eu mă tîram de-a bușilea prin nisip. Dac-ar știi el cine-i înăuntru la muștruluit... dar nu știe. Și eu tac chitic. Loaza. Suficientă rușine, zic.
- Da?
- Mă... avem o problemă cu-aia... Aia din 208, spune calm, sacadat, ca un oftat prelung.
- Care?
- ... Aia... Vizavi de-aia slabă.
Îmi amintesc că vizavi era „aia grasă”, că la vizita mare, trecînd de la ea la „aia slabă” a mormăit în auzul tuturor: „dacă s-ar putea face un transfer de adipocite...” Doamna din 208 era o țigancă imensă cu sîni ce reprezentau treizeci la sută din greutatea corpului. Povestind față în față, sînii ei atingeau patul. Iar cealaltă, era doar năframa de ea. M-a umflat atunci un rîs criminal. Csungy își plimba ochiul bun de la unul la altul. Ce delicios de defectuasă e lumea asta.
- Aia a făcut ceva... Chiar acum... Și nu știu...
- Ce?
- Mă, m-a chemat numa` acuma... asistenta, că baba aia ce nu vorbește romînește... aia toată echimoze, i-a zis să vină.
„Aia” era doamna cu mima, toata vînătăi din cauza supradozajului de anticoagulante. Zi, Csungy, puișor, așa-i că-i neplăcut să nu știi că ia antigoaculant pe fibrilație atrială cînd eu știu? Muahaha.
- Și?
- Io dormeam, asistenta nu m-o chemat, o zis că face numa` figuri...
- Ce figuri?!
- A murit, mă. Chiar acuma. Bag piciorul... Trebuia să moară fix în tura mea.
Csungy a înțepenit lîngă birou. Cum aveam să văd, ani mai tîrziu, așa făcea mereu cînd se simțea vinovat. Urma să-mi pară rău de cît de aspru l-am judecat. Era pacienta lui. Grigg m-a expediat rapid, și altceva oricum nu voiam să aud, căci aveam un nod cumplit în gît alergînd pe scări spre casă, amintindu-mi de garda trecută, cînd noaptea, la ora două am fugit de la etajul trei la parter, în ambulanță, căci o bolnavă în 307 se sufoca, iar acolo Cristinuța privindu-mă distrată mi-a spus, „Ce-ai tu? Ce te-agiți așa, nu mor ăștia așa de repede!”
Și-am crezut-o.

***

Ora 7. Mă enervez în fiecare dimineață că nu găsesc loc de parcare. Am fantezii că las mașina în plin trafic cu pozițiile aprinse și fug în ambulanță, la o urgență. Dar azi nu e cazul. Pe iarbă, ilegal, între un copac și Matizul Hortensiei... ce nume e ăsta Hortensia, de unde a avut o asistentă bani de Matiz? Parchez. Am și uitat la ce mă gîndeam. Culoarele îmi sunt atît de familiare că pot spune exact cîte crăpături au. Nu credeam că e posibil să te plictisești așa, să te îngropi în propriul cavou funcțional. Parcă erau opt. Crăpături. Dacă știam că la asta ajung făcînd medicina, mă mai gîndeam. Îmi văd rezidenții la capătul coridorului, mucoșii, abia îi mușcă viața de fund. Îmi ridic ochelarii de la gît, undeva lîngă casa scării, cu un picior în afara coridorului, gata să fugă, stau adunați studenții. În dreptul sălii rezidenților mă opresc, mă sprijin de toc. Mă uit în jos la blugi, halatul șifonat, nu mă uit înăuntru, nu-mi pasă cine e, oricum ăștia abia așteaptă să mă pupe-n... Oare ce s-o fi întîmplat cu Stănescu din 307. De gardă a fost Csongor, i-am văzut mașina în parcare, nu se mai duce și-ăsta acasă, îi pleacă băiatu` la facultate.
- Csungy, sziiivem, mîrîi familiar, și pereții au o tonalitate aparte. Ca un refren.
- Igen?...
Un student trece pe lîngă mine, sfios mă salută. Dau din cap apoi îl ignor mai departe. Studenții mă fac să-mi amintesc, mă amuză, fac pe nebuna la vizite, poate-poate văd că înțeleg ceva. Sprijită de tocul ușii frunzăresc fișele de internare. Pacienții se preling tîrîș în spate, spitalul e în vibrație calmă.
- Ăla, Stănescu... din 307, ce face? spun din coridor. La naiba, Csungy, nu știam nimic pe-atunci. Tu știai? Și pe undeva, aproape îmi venea să rîd acum, după cinsprezece ani, că-mi lipsește doar tricoul cu Hammerfall și țigara... iar Csungy, dacă n-ar fi avut mîndrețea aia de ochi, ar fi devenit Grigg. Sau nu. Grigg era special.
- 307 a făcut stop. Azi-noapte...
- L-ai scos?
- Pfff, nu, n-am reușit. Îmi pare rău.
- A.
Unele lucruri nu se schimbă. Moartea e tot acolo, doar paznicii încărunțesc, pleacă cu ea, se înlocuiesc. Profule, ce bine mi-ar prinde o țigară acum, să am ce să fac cu mîinile astea.
- Csungy, ce faci?
- Mă duc la parter, e urgență! dă să fugă.
- Las’ că merg eu, du-te-acasă! Îți pleacă băiatu`. Aia-i urgență.
Csungy se uită la mine cu jale și recunoștință. Aruncă halatul de pe el și iese vîrtej.
Mie-mi încolțește un zîmbet, știind cum un nenorocit de student tocmai a scăpat de-un ECG trîntit în brațe : „ce-i aici. zi.” încercînd să găsească măcar una din anomaliile ce le învățase pe de rost.
Dar nu știai nici tu, chiorule. Erai la fel de prost.