***
numai tu ai rămas, pasăre oarbă,
cuibărită în seara care-mi creşte din piept,
numai tu, sub zăpezi neatinse
ciugulind din tăcerile mele ca dintr-un şirag
de mătănii...
ale tale penele volbură din care îmi fac umbrare şi naiuri,
ai tăi puii pe care în palmă îi port şi-i adorm
ca pe nişte ace de foc,
ale tale grădinile sângelui şi puţinul cernut
la masa de oaspeţi.
se ciocnesc două cântece roşii, amândouă se sparg,
de sub coaja lor se înalţă
Singura
cu genunchii de flori.
numai tu ai rămas, rătăcito,
măiastro,
să îmi fluieri a drum răsturnat.
Poezie:
Comentarii
Poezie şi viată
Ani -
Un destin atins de sensibilitate şi de singurătate. Drumul lui este trasat de poezie.
Mi-a plăcut mult poemul tău.
Cântecele roşii, asemeni ouălor de Paşti,ciognite, aminteasc de o bucurie.
O primăvară frumoasă!
Adriana
Sabazius -
Ştii ce îmi place cel mai mult la modul în care scrii? (Şi probabil nu numai mie...) Firescul curgerii fiecărui poem, expresivitatea, claritatea imaginilor, nimic forţat, nimic căutat cu lumânarea (ca la mine, de exemplu). Ceea ce mă face să mă simt confortabil în poemele tale, de fiecare dată. Plăcut, şi de data aceasta.
Ani, Stefan
Sancho Panza -
poezia am scris-o in noapte asta, o noapte albaaa...ca laptele. acum mi-a trecut si oboseala si tot. :)
va multumesc mult!
Unicitate
Younger Sister -
Ceea ce face amprenta unicităţii versurilor tale este un simţ al limbii înnăscut, este ceea ce pentru cei care cântă s-ar numi ureche muzicală şi desigur, o sensibilitate caldă, creatoare de atmosferă. Lipsa de asperitate dar ironia fină, felină, te atrag şi te ţin legat, să mai rămâi, încă puţin prin paginile tale.
Adeseori m-am întrebat cu ce ai putea asocia cel mai bine credinţa. Evident, cu acea pasăre purtătoare de neasemuite comori, iar metafora acestui poem pare anume menită să te apropie cât mai mult de adevăr, ca o iubire aproape perfectă.
urechea muzicala
Sancho Panza -
stii ce-i culmea?
in generala tineam mortis sa fiu si eu membra in cor. un singur lucru-mi lipsea...vocea, dar nicicum nu puteam acceptam asta. "cum sa n-am voce? dar eu cant toata ziua!" si chiar o faceam, insa copacii nevoiti sa ma asculte nu se plangeau iar cainele cu care haladuiam prin padurea din spatele casei, nici atat.
motiv pentru care profesorul de muzica, dupa ce-a vazut ca nu o scoate la capat cu mine, a gasit alt motiv: "iti lipseste urechea muzicala", mi-a zis. eh, cu gandul asta am reusit sa ma consolez si a scapat de insistentele mele...
acum constat ca ca mi-am dezvoltat in timp (sau era acolo dar nu se manifestase inca) o ureche pe care as numi-o "ritmica". adevarul este ca trebuie sa simt, in poeziile mele, un ritm intrinsec, altfel nu sunt multumita nicicum.
multumesc, Lea, pentru amintirea adusa la suprafata si pentru cuvintele generoase.