Fără acțiune un roman are puține șanse să capteze atenția. Zic eu. Dar cine sunt eu să zic ceva? Sunt și eu acolo, un individ. Cu aere. Aș putea oare scrie un roman? Nu cred. Sunt prea leneș. Dar nu e numai asta. Mai e ceva, extrem, extrem de important. N-am niciun pic de talent și, mai ales, nu prea am ce spune. Un subiect, o idee măcar, un licăr de speranță într-o idee. Și-atunci? Care-i șpilul? De ce mă complac în nevoia de a scrie un roman? Oare chiar am nevoie de asta? Nu am nevoie, mai curând, de o femeie? Ei, cum nu? Ba chiar am.
E ca şi cum m-aş plimba cu tine pe străzile Ballinei ori pe malul de vest al râului Moy, pe lângă furnicile desculţe care poartă şi acum în spinare amulete mărunte de nisip, dincolo de abaţia Moyne. E ca şi cum aş planta pentru tine un măceş, într-o vale mică de lângă muntele Nephin Beg, e ca şi cum din ochi mi-ar curge lapte de rostopască pentru inima ta aurie. E ca şi cum o frunză uscată s-ar face verde dacă tu ai săruta-o, stârnind astfel seve, asta pentru că trebuie să îţi vorbesc şi atât de ireal, din când în când.
- Aveam un amic care era într-o criză şi nu ştia decât faptul că el o să moară şi că totul se rezumă la moarte, acea moarte care o să vină într-un mod inevitabil.
- Adică, nici nu se pune problema că ar putea să supravieţuiească...?
- Nu, prietenul ăsta ştia că orice face el nu foloseşte la nimic, dar printr-un ciudat salt al vieţii...
- Paradoxal salt...
- Da... el găseşte de cuviinţă în momentele respective să o ia pe ocolite spre moarte
- Păi, stai un pic, eu credeam că vorbeşti despre momentele alea din faţa morţii, când ştii că ea este foarte aproape... nu în bătrâneţe...
- Da, în aşa situaţie se şi afla... chiar înainte de a muri...
mă tot rugai - mergi la doctor! iată sînt şi la doctor. cum mă simt? îţi răspund cu vorbele unui capelan militar: în adăposturile individuale nu o să găseşti atei. confuz? poate. îmi lipseşte curajul de a spune răspicat- într-o confruntare doar în primele secunde eşti răcan apoi fie eşti veteran fie mort. pentru că vezi tu, nu-mi ştiu duşmanul, viaţa sau moartea?
Sorb cafeaua cu pai paralel, cu buzele strânse în formă de muon, miezul deprimat al zilei mă ţine treaz, nu am vazut azi flori şi nici glastre cu muştar înflorit. E o penurie de gesturi şi mirodenii în abstract, lipsesc gusturi simple, mă uimesc: lumina polară, biscuiţii fără sare, fetiţele ce nu ies din şotron de teama maturizării imediate. Uneori rumegăm o idee, o molfăim câţiva ani ca să o abandonăm în favoarea unei doctrine de design mai nou.
Comentarii aleatorii