Deși îmi zisesem că e mai frumos să citești vara, în concediu, cartea unei femei, de o naturalețe demnă de atitudini nobiliare, de o fragilitate ascunsă ce doar prin frumusețea ființei ajunge la suprafață, de o inteligență cultivată spre o politețe fără de cusur, am zis nu. Deoarece tentația este prea mare. Iar lucrurile mărunte pot fi amânate după cum dorințele stringente te pot domina.
Cartea a ajuns la mine prin peripeții dar, fiind cerută și așteptată, deliciul a fost cu atât mai mare. Eua, apărută la ed. Paralela 45, 2010 a poetei, scriitoarei, Florina Zaharia, nu mai are nevoie de prezentări sofisticate pe care, la drept vorbind, nici nu aș fi fost îndrituit (ah! ce-mi place cuvântul acesta) să le tangențiez.
Te însoțește o frică permanentă cînd scrii poezie. De aceea nu o faci cu plăcere. Niciodată. O faci cel mult din nevoie. Iar nevoia înseamnă vulnerabilitate. La fel ca minutele cînd un avion sofisticat de război se atașează la conducta suspendată a unei cisterne zburătoare. Necesitatea imperioasă îl face extrem de vulnerabil. Iar vulnerabilitatea nu ne place. O privim ca pe un pericol. Într-o cultură a imaginii, succesului și onoarei nevoia te face egal cu ceilalți, accesibil, neinvincibil.
Fără acțiune un roman are puține șanse să capteze atenția. Zic eu. Dar cine sunt eu să zic ceva? Sunt și eu acolo, un individ. Cu aere. Aș putea oare scrie un roman? Nu cred. Sunt prea leneș. Dar nu e numai asta. Mai e ceva, extrem, extrem de important. N-am niciun pic de talent și, mai ales, nu prea am ce spune. Un subiect, o idee măcar, un licăr de speranță într-o idee. Și-atunci? Care-i șpilul? De ce mă complac în nevoia de a scrie un roman? Oare chiar am nevoie de asta? Nu am nevoie, mai curând, de o femeie? Ei, cum nu? Ba chiar am.
O prezență discretă, dar nu în perimetrul poeziei (așa se începe un articol, direct în clișeu), cu un scris inovator (al doilea, trebuie să iau aer) , un om care știe ce scrie și cum să scrie, cu flama lui Malebranche, dar și cumințenia plină de înțelepciune a lui Criton (nu cruton), Valeriu Valegvi, trăiește într-o lume liberă și scrie precum ea Istorii înainte de marele clic, volum bilingv de poeme, traducerea în engleză fiind realizată de cunoscutul retroversist, Petru Iamandi, plachetă apărută la editura Opera Magna, Iași, 2010. (ditamai fraza, dar paragraful este infracturabil)
***
am putea să ne înjurăm ore în șir
să ne urâm așa cum doar noi putem s-o facem
să ne mușcăm de ceafă să agonizăm asemeni prăzii între colții felinelor
nu ne cunoaștem locuim în aceeași cameră în aceeași viată
de prea mult timp
noi înseamnă o cușcă în care intrăm de bună voie la intervale neregulate
aici se consumă fricile și iubirea și iubirea
doar aici
***
urăsc sărbătorile mai ales zilele de naștere și pe cele onomastice când trebuie să fii altfel într-un fel în care eu n-am învățat niciodată să fiu.
urăsc toate femeile din lume grase slabe cu părul negru sau galben le urăsc dinții albi sau strămbi peste care buzele refuză să se așeze și cuvintele ce vibrează în gurile lor zemoase.
[ doar pe mama o urăsc mai puțin. uneori deloc]
Comentarii aleatorii