O incursiune în universul cioranian

( Nicolae Turcan, Cioran sau excesul ca filosofie, Editura Limes, Cluj, 2008)

Monografia lui N. Turcan are darul de a ne împărtăși ideile filosofice ale dificilului Cioran. Cartea pe care o voi recenza este presărată cu nenumărate citate, lucru deosebit de util pentru a face posibilă o receptare corectă a omului Cioran. Unul dintre aceste citate se află în capitolul II, ’’Excesul. Avatarurile unui concept’’ (p.24). Acest citat, împreună cu multe altele , prezintă un Cioran rece, impersonal, remarcat printr-o ’’atitudine extremă’’. În acest capitol II, filosoful român se aseamănă mult lui Nietzsche, mai ales atunci când Turcan citează din ’’Pe culmile disperării’’ următorul fragment: ’’ Nu pot trăi decât la începutul sau la sfârșitul acestei lumi’’ (p. 23). Acest citat semnifică, pentru autorul recenzat, un exemplu de gândire orientată spre exces. Excesul ca extremă este reliefat de Turcan la p. 25, amintind faptul că Cioran era ’’ ispitit de extreme’’.
Capitolul III este dedicat modului î care percepea Cioran scrisul. Acest capitol se remarcă prin disecarea diferitelor înțelesuri ale scrisului la Cioran: terapie, alienare, posibilitatea exprimării excesului. Referitor la ultimul înțeles, trebuie afirmat faptul că Cioran înțelegea că orice carte trebuie să fie o primejdie, considerând, totodată, faptul că o carte trebuie și poate cutremura, prin aceasta dovedindu-se valoarea sa (p. 52). Stilul unei cărți, spune Cioran, poate fi, adesea, distrugător, Cioran sfătuindu-i pe cititori să nu ia în foarte serios cărțile sale (p. 53).
Capitolele IV-V se adresează gândirii și filosofiei cioraniene. Astfel, în primul capitol amintit, se vorbește despre nihilism și scepticism, nihilismul fiind reprezentat, la Cioran, de moarte. Aceasta este, în viziunea, filosofului român, ’’ afirmarea vieții’’., Cioran având ’’ pofta negării’’ (p. 72) .
Cioran se prezintă ca fiind sceptic (p. 77), acest scepticism fiind cel care va aduce mântuirea (p. 79). Definiția pe care o dă Cioran îndoielii în ’’ Demiurgul cel rău’’ este citată de Turcan, de asemenea autorul român prezentând și scepticismul eretic, așa cum îl redă Cioran în ’’ Căderea în timp’’ (p. 84). Cioran dezvoltă o gândire sceptică, critică la adresa minciunii filosofice, însă nu devine pur și simplu nihilistă. Cioran nu este nihilist, deoarece nu neagă certitudinea sau existența valorilor, așa cum face nihilismul, ci doar inversează sau reconsideră valorile.
În capitolul V, Turcan are meritul de a prezenta latura nietzscheană a filosofului Cioran. Astfel, Ființa este, pentru Cioaran, aplicabilă doar lui Dumnezeu (p. 105). Iar viața este, pentru Cioran, un mod de a învăța să exiști. În cadrul vieții există diferite alegeri pe care le putem face, enumerate de atorul recenzat și foarte bine identificate în opera lui Cioran.
De asemenea, este prezentată stare de ’’a ști s mori’’. În acest sens, Cioran îl elogiază, în a sa operă ’’ Ispita de a exista’’, pe Pascal, acestuia din urmă revenindu-i meritul de a învăța oamenii cum să savureze chinul repulsiei. Astfel, Cioran prevede o voluptate a abisului și a urii de sine. Spre deosebire de existență, care implică această ură de sine și de oameni, moartea înnobilează universul (p. 159). Astfel, întreg capitolul VIII al cărții recenzate prezintă moartea și sinuciderea, dar și înțelesuri ale limitei în gândirea cioraniană. Moartea pe care Cioran o vede nu reprezintă nimicul, așa cum este văzut de Nietzsche, ci mai degrabă este văzut ca acel neant din care se revelă abisul ce face posibilă apariția ființării, așa cum afirma Heidegger în lucrarea ’’ Ce este metafizica?’’. Așadar, îl vedem pe filosoful Cioran ca pe un metafizician, problematizând ființa, dar și neantul. Starea lui Cioran poate fi privită și din perspectiva angoasei, acea stare psihică de apăsare, determinată, poate, de ’’ exilul’’ din satul natal, de îndepărtarea de acea copilărie feerică și lipsită de griji. Tipică filosofiei contemporane, gândirea lui Cioran plasează problema morții în centrul reflecției, orizontul morții fiind el care dă sens vieții umane. Citindu-l, poate, pe Heidegger, Cioran va fi fost de acord cu faptul că moartea, manifestându-se în și prin angoasă, va pune omul în acea situație de a decide pentru existența autentică.
Capitolul IX, ’’ Cu Dumnezeu pe aleile singurătății’’, prezintă o definiție a apropierii de ființa divină (p. 190), încheindu-se: ’’ în pragul lui Dumnezeu încetezi a fi’’. Acest lucru arată faptul că o apropiere și o urcare către divinitate este imposibilă, implicând, totodată, o pierdere a individualității. O altă remarcă intrigantă a filosofiei cioraniene este legată de afirmația conform căreia creștinismul ar reprezenta exces și, deci, decadență. Criticile aduse de Cioran acestei religii (filosofice, vitaliste, estetice, neargumentate) sunt prezentate în acest capitol IX.
În capitolul X al cărții lui N. Turcan se vorbește despre ideile politice cioraniene și despre împotrivirea acestui filosof față de tradiționalism, democrație, străini, prezentându-se, totodată, ceea ce înțelege Cioran prin politică și politic (pp. 258-260)
Cartea lui Nicolae Turcan prezintă principalele teme ale gândirii cioraniene, distingând, de asemenea, între acel Cioran aparținând excesului și acel Cioran aparținând extremismului politic. Cioran este, așa cum a încercat să arate și autorul recenzat, unul dintre filosofii care, odată citiți, nu pot fi uitați niciodată.