Cred că fiecare dintre noi a avut măcar un gând spre spiritul de sărbători din iernile când eram copii, când percepeam altfel bradul de Crăciun, cadourile de sub brad, aduse neapărat de Moş şi toată această bucurie despre care, adulţi fiind, ne întrebăm, nostalgic, unde a dispărut şi dacă va mai reveni cândva.
m-am trezit într-o dimineață cu o poftă nebună de a scrie
despre mine și despre fețele colorate
[mi-ai așezat palmele umede peste ochi. sudoarea se picura măruntă și cleioasă ca în noaptea aia în care mi-ai spus c-o să ne închidem pe dinăuntru și-o să ne iubim în șoaptă ca libelulele de-o să ni se spoiască trupurile verzi pe geamuri iar îngerii ăia îngenunchiați pe la colțuri se vor hrăni cu sufletele noastre libere.]
despre libertatea de a urî toamna
[singura mea libertate se rezumă la tine. vorbesc despre ură ca și cum aș vorbi despre iubire. ți-aș putea goli inima dacă mi-aș așeza gura pe pieptul tău dintr-o rasuflare așa cum toamna într-o mișcare inversă spulberă lumina roșul nudurile]
Sigur că artiștii sunt schizofrenici, trăsniți, cum ar putea să transceandă altfel?
Unde aș putea găsi un Mozart, căruia să-i fiu un biet Salieri?
Îmi spune că îi place Vargas Llosa și îmi descrie o scenă scabroasă în care personajul principal, un bătrân mucilaginos își taie cu meticulozitate unghiile de la picioare, le netezește cu pila, umezindu-și degetele cu salivă să curețe praful unghiilor, își smulge cu mișcări rapide părul alb, tare, din nas, într-un ritual care îi dă siguranță, înainte de a face dragoste cu nevasta mai tânără cu treizeci de ani.
Comentarii aleatorii