O prezență discretă, dar nu în perimetrul poeziei (așa se începe un articol, direct în clișeu), cu un scris inovator (al doilea, trebuie să iau aer) , un om care știe ce scrie și cum să scrie, cu flama lui Malebranche, dar și cumințenia plină de înțelepciune a lui Criton (nu cruton), Valeriu Valegvi, trăiește într-o lume liberă și scrie precum ea Istorii înainte de marele clic, volum bilingv de poeme, traducerea în engleză fiind realizată de cunoscutul retroversist, Petru Iamandi, plachetă apărută la editura Opera Magna, Iași, 2010. (ditamai fraza, dar paragraful este infracturabil)
când să întoarseră de la cimitir găsiră tolănit aici pe prispa din dială un mârtan sur cu ochii verzi cu mustățile pârlite și coada scurtată- o arătare cam hâdă carevasăzică- de curând aleasă cu semne de bună purtare în vreo pățanie nimerită cine știe cum prin lumea cea plină de încăierări a mâțelor lelița Măria își văzu de rostul pomenii și de toată rânduiala care să cădea în cea zî blestemată iar când să mai potoliră și năcazul și grijile începu să întrebe de n-a știi careva a cui a fi străina vietate întrebă în dială și în vale pe linia principală și pe ulițe că vorba ajunse din gură în gură hăt departe tocma la Chiva lu Miai în capu satului nima nu știa nimic de nici un mârtan
Producerea de existenţă prin scris e o dimensiune umană a cărei monadă e inumană.
Orice încercare de reducţionism ar fi inutilă, mai ales dacă luăm în calcul interferenţa de planuri autor-lectori (dar de ce nu, şi multiplicarea acestui proces în infinite proiecţii posibile). Mai mult, trăim deja cu impresia că s-ar putea ca suma interferenţelor spaţiilor mentale să fie cel puţin la fel de amplă ca şi spaţiul însuşi.
Comentarii aleatorii