România. Am vrut să scriu ceva despre ea dar a devenit dintr-odată banal. Cam ca atunci cînd iubești. Și ai iluzia unicității. Iar vorbele nu dispar ci doar te incomodează. Deși îți dai seama că toată iubirea asta e ridicolă. Ca un pantalon rupt în fund. Pentru că România este o iluzie. O amăgire cu care ne legănăm copilăria existențială. Aiurea! România există! Adormi pe ea ca pe o bucată de asfalt. Sau ca pe marmura slinoasă a unei gări. Și te întrebi ce oameni or fi trăind acolo, în văgăunile ei. Și visezi. Visezi la vremea cînd toți hackerii României vor face grevă și vor schimba iluzia lui azi în ceva mai mult. Și poate se vor maturiza. Numai atît cît să devină din ce în ce mai milionari și mai utili. Visezi la un aeroport sau măcar la un pod acolo unde ai nevoie. Poate o autostradă.
cine ar vrea să își mai amintească ceva acum cînd s-a străduit atît de mult să uite...
Da, probabil e o prostie să mă gîndesc la ideea asta cu “după douăzeci de ani”. Cineva mai în glumă sau mai în serios m-a întrebat dacă are vreo legătură cu Dumas. Probabil ar fi fost mai interesantă amintirea unei povești de amor, nu, după douăzeci de ani? La urma urmei ce sînt douăzeci de ani?... Noi nu ne cunoaștem aproape de loc – nici măcar contrafăcută – vreo mie de ani de istorie. După plecarea lui Aurelian în 271 și pînă în vremea lui Basarab I, prin anii 1330, nu prea știm ce ni s-a întîmplat. De fapt nici nu știm ce eram sau cine eram. Cumani, berladnici, pecenegi, avari, costoboci? Față de mia aceea de ani acești douăzeci sînt o biată glumă. O glumă sinistră cît o generație de adolescenți rupți la suflet și tastînd SMS-uri.
Omul este o ființă paradoxală care construiește castele de iluzii și vise pe nisipul mișcător al istoriei. Rațional sau irațional, sensibil sau dur, tare sau slab, milos sau crud, virtuos sau depravat, curajos sau laș, sincer sau ipocrit, visător sau pragmatic, cutezător sau mărginit, meschin sau nobil, însă aproape întotdeauna orgolios și însetat de frumos și de mai bine, el nu cunoaște niciodată odihna, fiind veșnic în căutare de nou.
Nemărginirea spațiului și a timpului a copleșit întotdeauna omul care este, prin natura lui, o ființă limitată, finită. Neputând nici măcar să pătrundă cu gândul, și cu atât mai puțin să străbată fizic această imensă nemărginire, omul a pus dintotdeauna măsuri și jaloane într-un spațiu și un timp enigmatic și infinit.
Comentarii aleatorii