Nichita, Dimov, Brumaru, Mazilescu, Baltag, Mircea Ivănescu (unii dintre ei acum uitați) și nu, în ultimul rând, Cezar Ivănescu (dispărut fizic, de curând, definitiv, dar nu și din sacralitatea poeziei), mi-au „bântuit” frumos nu adolescența, ci maturitatea.
Comparați, vă rog, finalurile cu „reptiție” – proprii melosului nostru autohton - din următoarele două poezii ale volumul „Doina” (pentru care, pe timpuri, pe care le cred pe veci apuse, Poetul a făcut greva foamei pentru că cenzura îi blocase apariția), în opoziție cu unele „finaluri”, chipurile „surprinzătoare” (dar, de multe ori, de-a dreptul absurde – ci că ar constitui un fel de „koan”-uri !) practicate acum într-o goană besmetică după o „noutate” subculturală, pub (de import):
Mare ne-ar fi mirarea dacă într-o recenzie „academică” s-ar renunța la trimiterile mai mult sau mai puțin savante referitoare la mulții iluștri antecesori, la repertoriul bogat al lecturilor pe care se „întemeiază” raportarea creațiilor artistice comentate, la încadrarea în te mai miri ce curente, mișcări literare și la folosirea limbajului elevat, a surclasării fenomenologice, onirice, de fapt. Nu vă speriați, nu sunt în măsură să dau cu piatra.
Sigur că artiștii sunt schizofrenici, trăsniți, cum ar putea să transceandă altfel?
Unde aș putea găsi un Mozart, căruia să-i fiu un biet Salieri?
Îmi spune că îi place Vargas Llosa și îmi descrie o scenă scabroasă în care personajul principal, un bătrân mucilaginos își taie cu meticulozitate unghiile de la picioare, le netezește cu pila, umezindu-și degetele cu salivă să curețe praful unghiilor, își smulge cu mișcări rapide părul alb, tare, din nas, într-un ritual care îi dă siguranță, înainte de a face dragoste cu nevasta mai tânără cu treizeci de ani.
Comentarii aleatorii