Voi nici măcar nu aveţi habar cît iubesc eu România. Iubire din aia pe stomacul gol. Gol de foame de aeroport sau autogară. Gol cu miros de benzină proastă şi mai ales cu miros de Mărăşeşti. Ţigările sau oraşul. Că tot una e. Iubirea pe stomacul gol e iubire adevărată. Probabil pentru că îmbuibarea ucide testosteronul. Şi testosteronul este singurul suport material al patriotismului. Pentru că din cauza lui te îmbăţoşezi, te lupţi, muşti şi din ţărînă, te răzbuni şi pînă la al nouălea neam. Stai drept. Erect. Aperi, procreezi, răzbuni, însămînţezi, zideşti, laşi o urmă. Fie ea şi de sînge. Fie ea şi de scrum. În carne sau în trup de femeie. Dar laşi ceva. România. Ce ştiu ei, veneticii, trădătorii, risipitorii, plecaţii odată cu berzele...
Oare ce este ura? Întrebarea, care de fapt mă deranjează, muşcă şi din rădăcina mea şi din viermele ei. Este ca un cuib de viespi pe care nu ştiu cum e mai sigur să îl înlătur din jaluzelele exterioare ale ferestrei spre uliţa pustie şi sfântă a copilăriei. Spre pacea şi calmul care nu m-au lezat şi nici trădat vreodată, fiindcă aşa mi-a fost felul. Dacă am urât? Da, dar nu cu adevărat. Credeam că urăsc fiindcă suferisem, fiindcă fusesem rănită de anumite persoane.
Primul gând care mi-a venit a fost: ce s-o fi întâmplat cu Andrei. E o afacere falimentară să îți deschizi hotel în atlantida. Desigur eram mâncat, odihnit și extrem de lucid (sic!). Îmi aminteam de gimnastul fără plămâni, fără nume, fără das Haus pe care o are orice sportiv de performanță, bancher ori analfabet mioritic (pac pac). Dar noua ordine mondială se făcea și fără mine (sic!) sau (sick!), iar râurile continuau să sperie pe timp de cod colorat (în general am observat că nu contează culoarea) bieții oameni. Soluția cea mai la îndemână? Să investesc în atlantida. Dar de la mine, drace!, nu se vedea.
Soarele amurgului mai avea câteva minute de viață, după aceea totul o să cadă în cenușiu. Își apucă geaca, o pune pe braț și trântește ușa în urma lui. Lumină tomnatică. Pe strada lui nu bătea vântul, iar soarele muribund arunca razele roșii pe frunzele copacilor care trăindu-și ultimele zile din acel an, erau galbene și ruginii. Culoarea amurgului împreună cu roșiaticul frunzelor dădeau un ton sângeriu lumii...
România. Am vrut să scriu ceva despre ea dar a devenit dintr-odată banal. Cam ca atunci cînd iubești. Și ai iluzia unicității. Iar vorbele nu dispar ci doar te incomodează. Deși îți dai seama că toată iubirea asta e ridicolă. Ca un pantalon rupt în fund. Pentru că România este o iluzie. O amăgire cu care ne legănăm copilăria existențială. Aiurea! România există! Adormi pe ea ca pe o bucată de asfalt. Sau ca pe marmura slinoasă a unei gări. Și te întrebi ce oameni or fi trăind acolo, în văgăunile ei. Și visezi. Visezi la vremea cînd toți hackerii României vor face grevă și vor schimba iluzia lui azi în ceva mai mult. Și poate se vor maturiza. Numai atît cît să devină din ce în ce mai milionari și mai utili. Visezi la un aeroport sau măcar la un pod acolo unde ai nevoie. Poate o autostradă.
Comentarii aleatorii