Prima oară a fost extrem de simplu. Știam. Eram convins. Mă băteam cu pumnii în piept că acela e adevărul. Varianta corectă. Infailibilă. Nu, nu m-au manipulat ei. Doar mi-au întărit convingerea că nu se poate trăi cu cei care nu vorbesc înconjurându-ne. Că n-avem loc împreună. Că, la fel ca în jungla primordială și în aceasta în care trăim cu umilințele și orgoliile noastre, trebuie să existe echilibrul celui puternic. Al nostru. Voința noastră impusă cu orice preț. Un ignorant sadea. Nici nu-i băgam în seamă. Mă mai deranjau, din când în când, când duceam gunoiul. Nu-i priveam în ochi. Niciodată. N-aveam timp să le dau atenție. Nu-i percepeam ca fiind reali. Erau, pentru mine, o parte din decorul anost. Nu mi-am pus întrebări. N-am căutat răspunsuri. Nu am stat să pierd timpul, nici măcar o clipă, cu posibilele probleme pe care le-ar fi putut avea. Le aveam, le am, pe ale mele. Din belșug. De toate felurile. Mari, mici, importante, insignifiante. Asemănătoare cu ale voastre. Ori diferite. Dar la fel de multe.

Apoi s-a întâmplat tragedia aceea. Am pus botul. A fost pentru prima oară când, de când îl "cuno€œșteam” și antipatizam fără rezerve și fără vreo șansă de a putea concepe că voi putea vreodată să-i admit aroganțele și infatuarea, i-am dat dreptate. Era convingător. Violent în exprimare, arogant și plin de el (nu-i dau numele, îl știți voi foarte bine) și, ca de obicei, susținea un punct de vedere la care aderasem fără să știu, fără să conștientizez, fără să gândesc măcar câteva clipe serios. Se rățoia la toate doamnele acelea în platoul unde era invitat (cum unde, la biserica numită televiziune, în direct și la o oră de maximă audiență!) să atace "€œacum când deja am trecut de al doisprezecelea ceas și a avut loc această întâmplare cumplită... vreau pentru copiii mei parcuri sigure, vreau să pot pedala fără să-mi sară la glezne” la baionetă și să ceară să se treacă la măsuri radicale.
De obicei nu agreez părerile decisive, în orice domeniu ar veni ele, nu-mi plac sentințele de genul "€œel are dreptate, el nu are”; de regulă știu că, mai întotdeauna, adevărul are cel puțin două fațete (dacă nu trei, patru ori mai multe), că trebuie să te îmbraci, chiar dacă ți-e foarte cald, cu paltonul și, chiar dacă ți-e frig, să rămâi în tricou dacă vrei să știi ce simte celălalt, dacă vrei să înțelegi cu adevărat ceea ce poate însemna realitatea altuia.
Dar atunci am fost absorbit în tabăra lor, a celor pentru care cel mai simplu lucru este să spună "€œda, nu mai e de trăit, nu se poate întâmpla așa ceva în mijlocul orașului în ziua de azi, trebuie făcut ceva, trebuie să alegem, oricât ar fi de greu, între noi și ei. Noi suntem mai importanți."
Nu, n-am militat niciodată (sunt prea comod pentru asta) pentru masacrarea lor, nu pot spune că am agreat-o, nu mă pot învinui că am dorit-o, nu-mi pot €œaroga vini pe care nu le am. Dar am una imensă: am trecut mai departe, am compătimit sincer părinții ăia și atât. Da, am fost hipnotizat de drama acelui copil. Fără să gândesc mai profund la faptul că, până la urmă, așa cum nu e firesc ca ei să umble liberi pe străzi, jungla citadină de la noi are multe alte pericole de moarte pentru puii de om. Că, în definitiv, incompetența, lăcomia și setea de îmbogățire prin orice mijloace a multora dintre membrii haitei mele, e cea care a "€œpastrat” intacte alternativele radicale în mințile noastre prea pline de tot felul de probleme.

Nu vreau să vorbesc despre responsabilitatea acelei bunici (au făcut-o, foarte clar, logic și pertinent, mulți alții). Ea există și îi va încețoșa existența până la dispariție. Nu vreau nici măcar să-mi cer iertare de la conștiința mea. Mi-e rușine. Atât. Și, oricum, nu despre asta vreau să vorbesc. Voiam să scriu despre posibilitatea reală a unui om de a înțelege, la un moment dat, că a greșit. Eu am greșit. Pentru că sunt un individ superficial, comod și preocupat cu chestiile propriei existențe mărunte.
Dar am descoperit altfel de oameni. Nu contează în ce împrejurări, nu contează ce m-a făcut s㠀œpot vedea cealaltă realitate. Aceea în care OAMENI, tot oameni, pot iubi necondiționat animale. Pot face sacrificii, pot plânge cu lacrimi interminabile ori nu pot dormi nopți întregi după o vizită la acele lagăre de exterminare ce-și spun adăposturi. Oamenii ăștia ies în stradă pentru a susține cauza unor ființe. Nu pentru a striga că vor lefuri mai mari, funcții, nu pentru a convinge pe alții să-i voteze pentru diverse "€œdemnități” publice. Nici măcar pentru a lupta pentru un oraș mai curat, o apă mai pură și un aer ceva mai respirabil.
Ei se luptă să dezpietrifice sufletele celor din haita lor, să le arate că nici ea, haita umană, nu are absolut nicio șansă de supraviețuire dacă va continua să ignore, să ucidă și să uite. Oamenii ăștia își cheltuie ultimii bani pentru a cumpăra mâncare celor care nu pot vorbi, celor care privesc cu ochii umezi din spatele gratiilor. Oamenii ăștia încearcă cu disperare să salveze de la moartea hotărâtă prin comisii și plenuri abjecte câte un suflet nevinovat. Oamenii pe care i-am descoperit atât de târziu își recompartimentează garsonierele, apartamentele, casele, grădinile pentru a putea ține cât mai multe necuvântătoare. Oamenii ăștia suferă că nu pot salva, au coșmaruri că nu reușesc să-i găzduiască, hrănească, îngrijească pe toți cei a căror vină este doar aceea că s-au născut într-o țară care nu reușește să ofere minimul necesar nici bătrânilor, orfanilor, bolnavilor. Unde să mai încape și bietele necuvântătoare în lista de priorități a șefilor haitei umane?

Urăsc patetismul, dar cred că am sfârșit prin a mă cufunda în el. Dar cred că sunt situații în care a fi patetic este necesar. N-am vrut să vorbesc despre câini. Nici n-am vorbit. Nu e vorba despre câini, ci despre oameni. Este vorba despre mine. Cel care nu poate să se privească în oglinda acelor zile în care îi înțelegea pe revoltații aceia. Cel care nu era conștient că există suflete adevărate în haita noastră. Dar care le-a descoperit. Și dacă eu am reușit să "€văd” în cele din urmă, înseamnă că pot vedea și alții. E greu, mai mult ca sigur că e greu. Dar nimic nu e bătut în cuie pe lumea asta. Legile pot fi schimbate. Pentru că oamenii, dacă își lasă sufletele să respire, pot înțelege că AU NEVOIE să fie mai buni. Este o nevoie primordială, esențială. Este ȘANSA supraviețuirii haitei noastre. Unii știu asta de mult timp. Alții, ca mine, au înțeles mai greu, iar alții trebuie ajutați să înțeleagă. Mereu. Fără odihnă.