m-a pus serios pe gânduri. Uneori singurătatea e îngrozitor de apăsătoare. Alteori e ca o boare într-o zi toridă!
L-am citit de câteva ori. Cu pixul în mână. Nu ştiu cât de bine primite pot fi sugestiile, sincere dezinteresate. De dragul acestui poem fascinant, îmi asum riscul şi zic:

“mă gândesc la perfecţiunea singurătăţii
un dumnezeu rotund
în spaţiile rămase între noi
prin care se vede ipostaza sângerie a vidului
când întrebările se fac dangăt
şi clopotele curg pe trupul nostru
ca o apă uşoară

mă gândesc la perfecţiunea singurătăţii
un dirijor mahmur
pe care nu îl recunoaşte nici o simfonie
când se despleteşte dimineaţa
doar în faţa lui doar pentru el
pot să se rostogolească
toate maşinile lumii
să se încolăcească poduri autostrăzi
cearşafurile hotelurilor de lux

mă gândesc la perfecţiunea singurătăţii
şi simt botul umed şi negru al bivolului
pipăindu-mi spatele
urletul nopţii care nu îmi poate fi femeie
cu toate misterele ei
fac un pătrat cu călcâiul
în nisipul insulei
mă ghemuiesc acolo
bivolul se face o piele neagră de cort
în el privighetoarea cântă”

Am eliminat versurile din prima parte. Mi se par elemente de decor. Deşi, în viziunea autorului pot avea semnificaţii, mie, cititorului, îmi întârzie intrare în seva poemului.
Versul “el e eu şi eu e ea şi ea e în mine”, după mine, nu sună strălucit şi este şi o explicaţie în plus. Am înţeles cine este “dirijorul” şi că singurătatea e în tine.
Ultimul vers nu ştiu dacă mai trebuie.
Cu încântarea citirii. Scuze pentru deranj.