mă gândeam într-o zi ce mama naibii s-ar întâmpla dacă n-ar mai fi Dumnezeu, dacă n-ar mai fi cuvintele, dacă n-ar mai fi toată muzica asta rock, rap, pop, hip-hop? dacă în loc de mine acum ai asculta o bucată de lemn vorbindu-ți, spunându-ți că nu e lemn din ăla de esență tare, din care e scaunul pe care stai tu, că nu poate fi dată cu lac, spălată, ștearsă de praf, zgâriată de toate tocurile care ar trece peste ea.că bucata asta de lemn care vorbește are viață, se mișcă, te vede. și poate să te încălzească atunci când te duci dincolo, acolo unde pleacă toți. acolo unde lemnul putrezește, acolo unde ceasul nu mai are atâtea subordonate și timpul nu mai foșnește sacoșele prin masele amorfe de suflete.

și dacă spui du-te dracului de-aci, și dacă te ștergi cu mâna dreaptă pe frunte, și-ți aranjezi chipurile părul, și dacă răsufli la gândul că eu nu mai sunt decât o amărâtă bucată de lemn, și dacă te crezi în stare de yoga fără meditație, și dacă ascunzi toate cheile de la dulapul ăla gol, și dacă te ascunzi de mine prin toate ferestrele abandonate, printre secundare, celule, mitocondrii și amfibieni. și dacă te întâlnești cu una sau cu alta, și dacă nu-ți place de picioarele mele goale.

eh, normal că nu mă mai aștept să primesc ceva înapoi. că toate cărțile noastre vor fi lăsate în ploaie, în umezeala apoasă, între umbrelele ude și salivânde. că nicio picătură de vin nu va mai curge pe sticla de la baie, în care ne tăiam amintirile. că dumnezeu nu va mai crea special pentru noi amfibieni și reptile, zile și săptămâni, idei inexacte.

ai să scrii până or să-ți cadă mâinile printre picioare, și-ai să le sfredelești sub zimții bocancilor. ai să scrii până dimineața, când lumina va vrea să-și încălzească tălpile pe fesele tale. ai să scrii până ai să rămâi singur pe lume, fără amintiri, fără oase, fără carne fiartă pentru prânz. aă să scrii cum scriu toți disperații, cu ochii lipiți de ecranul calcului, cu o mână pe țigară și cu alta pe cana de cafea. cu picioarele înghețate și goale. cu trupul jignindu-te și cerându-ți îndurare. ai să scrii până când nu vor mai exista oameni morți, aruncați în pubele. pești cu o singură coloană vertebrală, femei de serviciu care să nu mai simtă mirosul îmbâcsit de clor. ai să scrii și-ai să-ți spui: ,,monadă".

¤¤

începe să nu-mi mai placă mirosul de sare pe care-l emană oasele tale, pupila ta încărcată cu lumina prea albă a telefonului, cu voci care sunt violate și-ți cer să le lași în pace. e o lume a nimănui, în care nu mai avem loc, în care nu mai încap nici mâinile noastre, nici aerul de care avem disperată nevoie, nici gustul de ființă umană putredă prin interior, cu creierul alterat. nu mai aud decât sunetul oamenilor din lumea asta în care numai noi nu încăpem, în care numai noi putem să ne dăm foc, să ne ghicim viața în jocul de noroc. începe să nu-mi mai placă niciun cuvânt pe care-l spun. nicio privire pe care acum mi-o arunci, gândindu-te cum de am putut scrie așa ceva. încep să nu-mi mai placă oamenii fără decizii, fără mâini, fără sunete. pentru că și eu pot deveni ca ei.

cu cât mă îndepărtez mai tare de dumnezeu, cu atât spațiul și timpul se măresc. mă pierd în efemer, între prosoape rupte și spălate aiurea cu balsam de rufe, între icoane de pe care cineva a șters toate chipurile sfinților. nu mai aud apa, aerul, cerul, norii. nu mă mai văd nici pe mine...

călcâiul - cuib de șobolani, mirosul scârbit de sânge prea închegat, tot amalgamul ăsta de mâini, coji, pași. nu-mi pasă de ouăle pe care ea nu le poate cloci, de mama care începe să putrezească. adorm cu mirosul de alcool intrat în mine. dar mâine am să beau până când morții îmi vor spune lasă-te dracului de meseria asta. și ce, să le tai urechile, ca să nu mă mai poată roade și să ți le pun ție, care stai și te holbezi, în farfurie ca desert?

de azi m-am hotărât să nu mai cânt. să nu mai vorbesc nici cu unghia, nici cu ochiul drept, nici cu sprânceana asta, de aici, care stă cam ridicată. azi când am văzut că și ultima pereche de ciorapi s-a rupt, azi când căile vocale își mută orificiile. azi când toți își cer iertare de la mine, pentru că vor s-o ia pe ultimul drum. azi când nu mai știu dacă florile de lângă mine se mai usucă sau nu. azi când îmi dai lecții de cum și ce. de când și unde. de mama și de tata.