…doar dac-ai plâns îți poți aduce aminte!
Dalbe zăpezi se aștern pe coapsa pădurii de jad. Dinspre munți, ceața, învăluie acoperișuri, case, turla bisericii. Umbre se preling, în odaie, printre rafturi, printre cărțile lui Jules Verne, fetiș rătăcit printre volumele de specialitate. Nu este întuneric, nu încă, numai tristețe, premergătoare, nesfârșit de adâncă...

Frau Bonferdt aprinde lumina și lasă pe birou, zâmbitoare, tăvița de argint cu cele două cești de cafea aburinde. Este o persoană bonomă, bucălată, cu bucle blonde și ochi albaștri inocenți, de copil. De fapt este administratoarea imobilului de pe Mitropoliei la al cărui ultim nivel am închiriat un spațiu cu vedere spre munți. Nu e obligată să mă ajute în niciun fel, dar îi place să se facă utilă, să fie plăcută. Îi mulțumesc cu căldură în timp ce ea se retrage într-o efuziune de cuvinte frumoase și arunc o privire fugară pe cartea de vizită lăsată pe marochinul lucios al tăbliei biroului de personajul din fața mea. Milutin Gabriel. Milutin?
Clara mi-a programat această întrevedere. Mergeam prin centru, pe acea parte a străzii cândva clandestină pentru românii de rând, gândindu-mă că oricând se pot afla printre noi unii care să-ţi spună pe care parte să circuli, să nu circuli, să-ţi interzică, să-ţi arate că eşti naiv, că ignori... M-a prins de braț.
- Nu mă recunoști? m-a întrebat râzând.
Abea atunci am ridicat privirea. Părul ei proaspăt coafat mocnea ca o vâlvătaie pe cale să izbucnească în lumina ultimelor raze ale apusului. Întotdeana alta și întotdeauna aceeași. Clara apare și dispare în calea mea, într-un fel oarecum teatral, și date fiind momentele de cumpănă în care apare-dispare, oarecum metafizic, foşneşte gândul nerostit.
- Probleme? Sănătatea, familia, munca?
- Viața. Încerc să glumesc pe-același ton. Dar îmi ies câteva note false. Probleme, există, inevitabil.
- Viața este o călătorie. Detașează-te! Un fel de invitație spre un țel necunoscut. Bucură-te de fiecare clipă, bucură-te acum! spune ea prinzând în palmă câțiva dintre fulgii care tocmai încep să se cearnă.
- Acum, bine! îi răspund. Și așa este, numai faptul de-a vorbi cu cineva, de a da în vileag temerile, îndoielile, le fac pe acestea să pară insignifiante, ridicole. Să știi că îți sunt datoare, Clara.
În vitrina magazinului de antichități, printre mobile vechi și statuete prăfuite urma fugară a unui zâmbet. Întorc din nou privirea curioasă spre interlocutoarea mea de ocazie, dar chipul ei este serios, luminos, senin, dar extrem de serios.
- Bine! exclamă entuziasmată și ea. Chiar doresc să-ți cer ceva.
- Orice, continui pe același ton șăgalnic.
- Doresc să vorbești cu cineva, are nevoie de ajutorul tău. Vocea ei devine tainică, misterioasă. Este vorba despre un proiect, o asociație, sau o fundație, ceva, în sfârșit, rămâne de văzut. Până pe Mitropoliei rămân stabilite amănuntele întâlnirii de-acum. Ne-am despărțit apoi, adică ea a dispărut în felul ei spectaculos dintotdeauna.
Personajul așezat dinaintea mea pe scaunul cu spătar și brațe, un fel de jilț (chilipir de la magazinul de antichităţi), este în floarea vârstei, are o statură impunătoare. Adică este bine făcut, bine îmbrăcat, cu oarecare nonşalanţă. Emană o undă discretă dintr-un amestec oriental de ierburi și tabac. Chipul are ceva fascinant, misterios și ...vag cunoscut. Obrazul smead, ferm delimitat de o bărbie energică, ochii neobișnuit de mari, de adânci, străjuiți de gene negre, lungi și dese, de sprâncene stufoase, aduse puțin către tâmple, continuate cu un semn din naștere pe partea stângă, fruntea înaltă, eminesciană, nasul acvilin, buzele arcuite, cea superioară străjuită de mustața închisă la culoare...
Îmi întinde proiectul asupra căruia urmează să se poarte discuţia. Este învăluit în coperţi din piele maronie, pe care este inscripţionată o poartă, asemănătoare cu porţile maramureşene, cu un motiv gravat. Motivul îmi este cunoscut. În copilărie tatăl meu obişnuia să sculpteze acest model pe diferite obiecte din lemn, sau le broda pe diferite articole de marochinărie. Mama a fost nevoită să le vândă, imediat după moartea lui. Un colecţionar de obiecte de artă s-a oferit să le cumpere la un preţ avantajos, dar numai toate la un loc, împreună cu alte vechituri rămase la noi în pod de la proprietarii anteriori. Motivul constă într-o floare alcătuită din modele geometrice destul de complicate. Floarea vieţii, parcă aşa o numea.
- Îţi aminteşti?
Cine-a vorbit? În încăpere domneşte tăcerea. Eu răsfoiesc fugar paginile proiectului. Mă simt ciudat. Am frisoane şi mă doare capul. Poate de aceea totul devine confuz. O stare de irealitate domină atmosfera. Îmi amintesc. Un basm din cartea pe care am primit-o în copilărie, de Crăciun. La graniţa dintre material şi imaterial, văd. Pădurea de argint...Pădurea de aur... Pădurea de jad. Ţara de dincolo de păduri. Milutin învinge balaurul care se obrăznicise să primească jertfa a tot ceea ce au locuitorii mai de preţ. Nu se sătura cu roada muncii lor, cu bogăţiile adunate de generaţii. Fetele şi flăcăii cei mai inteligenţi, cei mai frumoşi şi cei mai buni deveniseră pofta nemărginitei lăcomii a jivinei. Dejnădejdea pusese stăpânire pe ţară, de la un capăt la altul al hotarelor. Milutin le-a cerut oamenilor în primul rând să fie uniţi şi să înţeleagă faptul că puterea acestuia vine din slăbiciunea lor. O altă lume se clădeşte după moartea balaurului, alte reguli, alt port...
Visând poţi schimba lumea. Desenând cu gândul imaginea lucrurilor, acestea se pot întrupa. Milutin încearcă să-mi expună proiectul dar un fel de ceaţă a gândurilor mă împiedecă să a jung la substrat. Nu înţeleg rostul cuvintelor: Libertatea este o stare a conştiinţei fiecăruia. O conştiinţă nouă...
- Este târziu. Am febră. Probabil am contactat o viroză.
Promit să revin asupra proiectului cu răgaz. Rămâne să stabilim o nouă întrevedere, după ce-mi voi fi format o idee. Îl însoţesc spre ieşire, câţiva paşi, moment în care Frau Bonferdt dă năvală în încăpere, cu un platou de prăjituri.
- O, nu trebuia, îi spun jovialei noastre doamne. Precum vedeţi, musafirul nostru tocmai se pregăteşte de plecare. Înainte de a ieşi pe uşă, însă, Milutin serveşte politicos o prăjitură, spre încântarea drăgălaşei doamne.
Frau Bonferdt ar mai rămâne la poveşti câteva clipe. Ar depăna amintiri. Cum l-a cunoscut ea, pe amicul ei, Gustav Krech. Krech este un filatelist înrăit, îmi spune ea privind insistent inscripţia de pe coperţile din marochin ale proiectului.
- Am şi eu un clasor, vechi. L-am salvat dintre lucrurile rătăcite în podul casei noastre din copilărie. Nu cred să fie de mare folos, dar dacă doriţi vi-l aduc, să-l vadă, încerc eu să întorc într-un fel amabilitatea prebinevoitoaei doamne.
Încăperea se goleşte. Ca la teatru. Trag draperiile, las catifelei nopţii luminile oraşului. Înainte să părăsesc la rândul meu scena, închid proiectul în sertarul biroului, răsucesc cheia, o arunc în poşetă şi ies luând cu mine durerea mea de cap. Asociaţia Carpatia, carpatini şi capatine... Oare ce nu e bine în povestea asta ?