Dezamăgirea are farmecul ei,
e mulţumirea a câte poţi să duci,
căuşul palmei ţi-l roteşti şi bei
din propriile-ţi lacrimi.
La venirea serii pleoapele
cad grele;
obloane ale minţii
şi,
sorbi din adâncul suferinţei tale,
gândind că te simţi bine,
înălţător de bine,
încât suferinţa se transformă
în măreţia martirajului tău
pe altarele speranţei.

Mi-am cerut iertare
când alţii ar fi trebuit să o facă,
păcatul lumii pe umeri l-am simţit...
şi l-am purtat.
Nu m-aţi cunoscut
fiindcă n-aţi dorit.
Deşi eram aici
îmbrăţişâdu-vă.