femeie, draga mea
astăzi mi-a fost mai bine şi am lucrat la scena din grădină. pentru sufită am ales o catifea roşie cu dragoni celeşti brodaţi în borangic auriu. crezi că e mult un sac de orez? atunci află că în preţul ăsta au intrat şi patru culise din hîrtie Tsai Lun pe care Alesandros, în onduleuri de sineală a desenat cu peniţa ramuri de cireş. ştii cît de aproape îi eşti! mereu îmi vorbeşte despre tine şi cum într-o zi vei deprinde arta caligrafiei. el îi spune altfel, meditaţia pensulei. uite, săptămîna trecută eram pe plajă, marea se zbătea şi pe sînii ei umflaţi de sare spuma valurilor desena găitane. sfîrcurile împungeau ţărmul. Alesandros îmi zice dintr-o dată – trasează o scară cu trepte din sfoară pînă la cer şi arată lumea cu degetul, tu şi tu şi tu! dar nu am atîta hîrtie! atunci fă-ţi privirea ancoră şi trage cerul mai jos.
Omul este o ființă paradoxală care construiește castele de iluzii și vise pe nisipul mișcător al istoriei. Rațional sau irațional, sensibil sau dur, tare sau slab, milos sau crud, virtuos sau depravat, curajos sau laș, sincer sau ipocrit, visător sau pragmatic, cutezător sau mărginit, meschin sau nobil, însă aproape întotdeauna orgolios și însetat de frumos și de mai bine, el nu cunoaște niciodată odihna, fiind veșnic în căutare de nou.
Nemărginirea spațiului și a timpului a copleșit întotdeauna omul care este, prin natura lui, o ființă limitată, finită. Neputând nici măcar să pătrundă cu gândul, și cu atât mai puțin să străbată fizic această imensă nemărginire, omul a pus dintotdeauna măsuri și jaloane într-un spațiu și un timp enigmatic și infinit.
Ce aş mai putea să îţi spun acum, dragul meu, când sunt atât de departe de Yuè-juin-ul acela verde şi umed, când, cuprinzându-mi din nou genunchii, ţi-ai ascuns pentru ultima oară chipul la mine în braţe? Nu ştiam atunci nimic despre tine. Nu ştiam cum te rogi tu. Nu ştiam că bătăile de inimă ale timpului se ofilesc pe măsură ce dragostea este ascunsă sub obroc. Fiul nostru a început să se joace cu pietricele. Ştii ce mi-a spus într-o zi? „Rachaela, dacă aduni pietre cerului, lui tata i se vor deschide porţile…” Apoi a tăcut.
După o vârstă anumită,
singurătatea care încă mai bate în pieptul tău,
bate numai și numai împotriva ta.
Marile sentimente nu ne înșeală niciodată așteptările. Ba din contra, ne vin mereu însoțite
de și mai marile dezamăgiri. De unde și frica noastră de ele, de aceste sentimente.
Muzica, mai degrabă decât cuvintele,
posedă puterea de a trece prin nenumăratele ziduri ce-i stau în cale,
și asta fără să le surpe, nici măcar nu se atinge de ele …
Ce mai faci? Ești bine? Ești fericit? -
întrebări care nu așteaptă din partea interlocutorului său
un răspuns imediat, sau poate doar unul fictiv,
supus legilor automatismului :
Fac bine! Sunt bine! Sunt fericit!
România ca România dar românul.... Am o grămadă de prejudecăţi. Probabil este din cauza imaginaţiei. Deunăzi cineva, “nu spui cine, persoană importantă”, mă acuza că am prea multă imaginaţie. Şi că mai toate metehnele mele se trag din asta. O fi, nu zic nu. Orice poate implica “collateral damages”, cu atît mai mult imaginaţia… mea. În orice caz cînd mă gîndesc la român imi imaginez un cioban. Un oier, păstor, păcurar sau cum i s-o mai spune. Cam asta e românul pentru mine. Şi nu neaparat din cauza Mioriţei sau a Baltagului. Deşi e posibil ca ele să confirme prejudecata mea cum că românul este eternul cioban. Poate de aceea şi prin Albania sau Macedonia rubedeniile noastre mai îndepărtate tot ciobani sînt.
Comentarii aleatorii