Producerea de existenţă prin scris e o dimensiune umană a cărei monadă e inumană.
Orice încercare de reducţionism ar fi inutilă, mai ales dacă luăm în calcul interferenţa de planuri autor-lectori (dar de ce nu, şi multiplicarea acestui proces în infinite proiecţii posibile). Mai mult, trăim deja cu impresia că s-ar putea ca suma interferenţelor spaţiilor mentale să fie cel puţin la fel de amplă ca şi spaţiul însuşi.
Tocmai coborîse. Ce rost avea să se îndrepte spre casă? Cu soarele luat pe umeri și pe spatele genunchilor, cu toată înghesuiala din trenul murdar, cu toată părerea de rău că lăsase în urmă marea... cu toate astea, ce rost avea să meargă spre casă?
Gara era ticsită de oameni, zgomote absurde aruncau în aer peroanele. Nebunia marelui oraș o primea cu brațele larg deschise. Parcă îi rîdea în față, făcîndu-i cu ochiul.
Ațipise în tren, era obosită. Răsăritul acelei zile a fost ciudat. Cocoțată pe o stîncă, departe de lume și de glasul unui bețiv ce-ți făcea veacul cu o sticlă în mînă, visase să răsară un altfel de soare. Parcă așteptase altceva, parcă dorise să simtă altfel...acum era dezamăgită. Era o femeie ca toate celelalte și merita același soare...
Am furat din sufletul unui copac atât cât să îl desenez cu tuşe negre şi roşii în alfabetul nevăzătorilor. Deoarece negrul şi roşul sunt bune pentru benzi desenate şi pentru sloganuri sau firmamente sau chiar vestimentaţie. Sunt culori care se rotesc pe roata olarului. Sunt culori care aleargă una pe cealaltă. Între timp orbii descifrează de-a lungul vieţii sensul negrului şi roşului, iar Homer încă mai călătoreşte din cetate în cetate.
Ce aş mai putea să îţi spun acum, dragul meu, când sunt atât de departe de Yuè-juin-ul acela verde şi umed, când, cuprinzându-mi din nou genunchii, ţi-ai ascuns pentru ultima oară chipul la mine în braţe? Nu ştiam atunci nimic despre tine. Nu ştiam cum te rogi tu. Nu ştiam că bătăile de inimă ale timpului se ofilesc pe măsură ce dragostea este ascunsă sub obroc. Fiul nostru a început să se joace cu pietricele. Ştii ce mi-a spus într-o zi? „Rachaela, dacă aduni pietre cerului, lui tata i se vor deschide porţile…” Apoi a tăcut.
nicolae dospește în burtă vreo zece copii bine hrăniți unii mai mari alții mai mici.
așezați chitiți încolăciți unul în jurul altuia cât să încapă fără colțuri între măruntaie
căci lui nicolae îi plac rotunjimile. zice-se c-a-nvățat el la școală că viața e cerc.
de-atunci a început să deseneze cercuri –
a făcut unul pe capu’ lu’ ta-său dar vezi bine omu’ nu era bisericos și i-a zis nevestii să pună mâna să șteargă cu treanța năzbâtia
i-a zis mă-sii apoi să-i scornească și lui o vârtelniță mergătoare așa cum aveau băieții de pe mala. mă-sa n-avea timp să-i facă mendrele.
Comentarii aleatorii