când te forţezi să-mi strecori în minte fantoma, mă uit în altă oglindă. surâsul acela ţi-a schimbat viaţa, ştii bine, un simplu zâmbet poate stârni dezastrul pe care-l aştepţi. mă gândesc la cercul în care existam numai eu, cercul care a pornit rătăcirea, cercul în care puteam să fiu eu, să plâng şi nimănui să nu-i pese. cercul blestemat în care aş fi vrut să încremenesc. oamenii erau păpuşi urâte, şi eu eram o jucărie. nu ştiu cărei identităţi îi aparţinea carnea mea, dar sângele mi-a rămas roşu. mi-au impus să mă uit la el, când mi-l scoteau din venă. surâsul ca o pădure, deasupra căreia vrei să păcătuieşti, lumina de care nu te mai bucuri, gândurile ce nu-ţi mai aparţin. noaptea. noaptea asta, care te rupe din somn, te aduce în faţa aceleiaşi foi. scrii, nu mi-e teamă de mine.
Poetul este manifestarea supremă a involuției umane. El și incapacitatea lui de a se adapta, de a supraviețui cu tot dinadinsul. Nu poți să nu fii uimit de atracția lui față de lucruri care nu folosesc propășirii speciei, de atracția lui față de imaginar și iluzii. Poetul este implicația logică a creației.
Mi s-a părut întotdeauna frumoasă asocierea sonoră aprope omonimă în limba română dintre cuvântul mâine şi cuvântul mâini. Mâna, acest „organ” locomotor atât de important, impropriu numită aşa, e desemnată în limba latină prin manus, cuvânt cu mai multe semnificaţii proprii sau figurate, cum ar fi puterea, în special a bărbatului asupra femeii. Se regăseşte şi în alte cuvinte înrudite, precum mandat, manuscris. Mâna e prezentă antinomic şi în cuvântul mansuetudine care înseamnă opusul forţei brutale şi autorităţii.
Dincolo de triada hegeliana, ființă, neființă și devenire, se împământenește ultima carte (cronologic vorbind) a lui Dinu Virgil. Afirm acest lucru nu numai datorită intitulării fezabile: De Devenit, ci și conținutului extrem de bogat în prezența entității pe care noi muritorii o numim Dumnezeu.
Precum o minge yo-yo albastră, pământul trage înainte şi înapoi către pumnul unui copil. Copilul e mulţumit ca Dumnezeu înainte de ziua a şaptea. Plouă cu indiferenţă de vreo câteva ore şi e încă primăvară. Toţi oamenii binecuvântaţi să fie singuri stau ca seminţele şi dospesc în găoace fără speranţa unui răsărit.
Comentarii aleatorii