«Tatăl nostru Carele eşti în ceruri... Ia uite ce de fân ați scos din iesle! Mânca-v-ar lupii de dihănii să vă mănânce! Că hăbăuci mai sunteți, v-ați tontit de totul totului! Iar tu Ioane dă cu coasa până la a șaptea nădușeală, după fiecare fir de iarbă, iar voi?!... Sfinţească-Se numele Tău... Nu, așa nu merge Daru, n-o să fie după tine fătu meu! Dacă te mai prind că scoți fânul cu coarnele o să rozi ieslea goală mai ceva ca vaca Ștefoaiei și nu te mai uita cu ochii ăia la mine că pun biciul pe tine! Vie împărăţia Ta... Ia picioru’, Cheșa! Uită-te ce fân mândru și proaspăt de-mi vine mie să-l mănânc, iar ei... E-e-e bată-vă norucu’ să vă bată, că v-ați jupănit de tot! Nu vă mai pun nimic în iesle, nimic! Înțelesu-m-ați?...
"fiecare este făuritorul propriului său destin"-Dumnezeu îți dă dreptul de alegere!
Deschid ușa vieții cu piciorul.
Încrucișări de poziții pelviene.Viermele sorții mele se încercuiește pe un inel de pământ încolțit. Doar plecările lui de acasă încep transformarea în fluturi.
Îmi spune mereu:
“ești doar o … coastă, a mea! Nimic mai mult.”
Înghețată de frig, m-am mișcat mai mult, m-am smuls din el..lăsându-i doar coaja unei felii de măr.
Prima oară a fost extrem de simplu. Știam. Eram convins. Mă băteam cu pumnii în piept că acela e adevărul. Varianta corectă. Infailibilă. Nu, nu m-au manipulat ei. Doar mi-au întărit convingerea că nu se poate trăi cu cei care nu vorbesc înconjurându-ne. Că n-avem loc împreună. Că, la fel ca în jungla primordială și în aceasta în care trăim cu umilințele și orgoliile noastre, trebuie să existe echilibrul celui puternic. Al nostru. Voința noastră impusă cu orice preț. Un ignorant sadea. Nici nu-i băgam în seamă. Mă mai deranjau, din când în când, când duceam gunoiul. Nu-i priveam în ochi.
femeie, draga mea
astăzi mi-a fost mai bine şi am lucrat la scena din grădină. pentru sufită am ales o catifea roşie cu dragoni celeşti brodaţi în borangic auriu. crezi că e mult un sac de orez? atunci află că în preţul ăsta au intrat şi patru culise din hîrtie Tsai Lun pe care Alesandros, în onduleuri de sineală a desenat cu peniţa ramuri de cireş. ştii cît de aproape îi eşti! mereu îmi vorbeşte despre tine şi cum într-o zi vei deprinde arta caligrafiei. el îi spune altfel, meditaţia pensulei. uite, săptămîna trecută eram pe plajă, marea se zbătea şi pe sînii ei umflaţi de sare spuma valurilor desena găitane. sfîrcurile împungeau ţărmul. Alesandros îmi zice dintr-o dată – trasează o scară cu trepte din sfoară pînă la cer şi arată lumea cu degetul, tu şi tu şi tu! dar nu am atîta hîrtie! atunci fă-ţi privirea ancoră şi trage cerul mai jos.
nu pot să schimb nimic absolut nimic îmi amintesc cum intru în acea casă neprimitoare există o delicatețe a refuzului praguri de catifea bariere moi și elastice te împingi în ele iar ele iau forma trupului tău înaintează odată cu tine cât poți tu să împingi în ele pereți de cauciuc uriașe cagule ale însingurării iși modifică dimensiunile în funcție de puterea ta de a păstra proporțiile propriei ființe memoria ei
*
“Tată, chiar așa ai făcut: când ai trecut pe la mine în drumul tău către spital, ai privit în jur ai străbătut cu pași mici, atenți, tot apartamentul ai plimbat indexul pe un raft al bibliotecii și mi-ai zis tu când ai de gând să mai ștergi praful ăsta? Amintește-ți!”
Comentarii aleatorii