Păreau alte camere. Mereu altele. Aceiași pași între uși. Duceri, întoarceri, muchii, pereți. Pe aici se intră. Acolo se rămâne un timp. Unde este ieșirea? Nu contează acum. Sunt acasă. Drumuri făcute cu ochii închiși. Le știm pe toate fără nicio mirare. După miros, după contur. Se răcește totul, totul este aspru și rece ca muzica de fanfară pe un vinil zgâriat. Venele se îngroașă, aveți colesterolul crescut ești anunțat din când în când. Un timp nu îți pasă. Pipăi pereții. Recunoști tapetul sfâșiat, umezeala lor familiară. Ești acasă. Ești în siguranță.
nu pot să schimb nimic absolut nimic îmi amintesc cum intru în acea casă neprimitoare există o delicatețe a refuzului praguri de catifea bariere moi și elastice te împingi în ele iar ele iau forma trupului tău înaintează odată cu tine cât poți tu să împingi în ele pereți de cauciuc uriașe cagule ale însingurării iși modifică dimensiunile în funcție de puterea ta de a păstra proporțiile propriei ființe memoria ei
*
“Tată, chiar așa ai făcut: când ai trecut pe la mine în drumul tău către spital, ai privit în jur ai străbătut cu pași mici, atenți, tot apartamentul ai plimbat indexul pe un raft al bibliotecii și mi-ai zis tu când ai de gând să mai ștergi praful ăsta? Amintește-ți!”
pal paletă bicicletă și la urmă motoretă. așa mă strigau două colege de clasă din generală. erau surori dintr-o familie de țigani și le spunea bodgros. eu le spuneam botgros. aveau același drum spre casă ca și mine. pal paletă biciletă și la urmă motoretă urlau cînd mă vedeau. de ciudă aruncam în ele cu castane.
Sigur că artiștii sunt schizofrenici, trăsniți, cum ar putea să transceandă altfel?
Unde aș putea găsi un Mozart, căruia să-i fiu un biet Salieri?
Îmi spune că îi place Vargas Llosa și îmi descrie o scenă scabroasă în care personajul principal, un bătrân mucilaginos își taie cu meticulozitate unghiile de la picioare, le netezește cu pila, umezindu-și degetele cu salivă să curețe praful unghiilor, își smulge cu mișcări rapide părul alb, tare, din nas, într-un ritual care îi dă siguranță, înainte de a face dragoste cu nevasta mai tânără cu treizeci de ani.
O mulțime de lucruri a trecut peste noi. Și poate o altă mulțime va trece la fel. Ca o puzderie de furnici peste coaja unui pepene spart la marginea drumului. Le-am simțit pe fiecare și puțin cîte puțin le-am uitat. Dar va fi foarte greu să uit zilele și nopțile acelea. Timișoara mea - pentru că atunci era a mea și eram al ei - cu ochii roșii de nesomn și zvîcnind a adrenalină. Noaptea aceea de 16 Decembrie cînd în curtea FAEM-ului s-a strigat prima dată „Jos Ceaușescu!” și la balconul lui Traian am tras aerul rece al nopții în piept ca și cum aș fi mușcat din univers.
Comentarii aleatorii