Rezemat în furca gândului, Gheorghe aştepta un semn al ţarinei. Era la Răpciune şi bărbatul strângea plugul de coarne, fierul însufleţindu-se de arsura mâinilor lui. Murmura rugăciunea de binecuvântare a plugului, aşa cum o învăţase de la ăl bătrân. Acum îmbătrânise şi Gheorghe. Odată cu ţarina sa. Dar nu voia să arate asta pământului. Căci pământul ştie să citească pe chipul omului ca într-o carte deschisă. Şi acolo unde găseşte pagini rupte, cuvinte amorţite de vreme, uitate, abia caligrafiate de peniţa soartei, pământul ştie că locul omului acela nu mai este sub soare. Şi-l trage la el, amestecându-l cu greierii ascunşi prin ierburile pitice. Cu uitarea ce manâncă lacom amintirile, lăsând un loc gol pe crucea purtată de om în spate preţ de o viaţă.
vă mai aduceți aminte hermeneia? acum trei ani? dar acum cinci ani? dar acum ... am promis cîndva cuiva. am promis almei cînd am inaugurat hermeneia 2.0 că nu voi arunca la coș hermeneia 1.0. ci că o voi păstra sub o formă de „album nostalgic de familie”. deși poate alma crede că am uitat, nu am uitat. și acum cînd șurubăresc pe al hermeneia 3.0 m-am gîndit să readuc undeva și albumul hermeneia 1.0. sper să reușesc în curînd.
Fără acțiune un roman are puține șanse să capteze atenția. Zic eu. Dar cine sunt eu să zic ceva? Sunt și eu acolo, un individ. Cu aere. Aș putea oare scrie un roman? Nu cred. Sunt prea leneș. Dar nu e numai asta. Mai e ceva, extrem, extrem de important. N-am niciun pic de talent și, mai ales, nu prea am ce spune. Un subiect, o idee măcar, un licăr de speranță într-o idee. Și-atunci? Care-i șpilul? De ce mă complac în nevoia de a scrie un roman? Oare chiar am nevoie de asta? Nu am nevoie, mai curând, de o femeie? Ei, cum nu? Ba chiar am.
cine ar vrea să își mai amintească ceva acum cînd s-a străduit atît de mult să uite...
Da, probabil e o prostie să mă gîndesc la ideea asta cu “după douăzeci de ani”. Cineva mai în glumă sau mai în serios m-a întrebat dacă are vreo legătură cu Dumas. Probabil ar fi fost mai interesantă amintirea unei povești de amor, nu, după douăzeci de ani? La urma urmei ce sînt douăzeci de ani?... Noi nu ne cunoaștem aproape de loc – nici măcar contrafăcută – vreo mie de ani de istorie. După plecarea lui Aurelian în 271 și pînă în vremea lui Basarab I, prin anii 1330, nu prea știm ce ni s-a întîmplat. De fapt nici nu știm ce eram sau cine eram. Cumani, berladnici, pecenegi, avari, costoboci? Față de mia aceea de ani acești douăzeci sînt o biată glumă. O glumă sinistră cît o generație de adolescenți rupți la suflet și tastînd SMS-uri.
Producerea de existenţă prin scris e o dimensiune umană a cărei monadă e inumană.
Orice încercare de reducţionism ar fi inutilă, mai ales dacă luăm în calcul interferenţa de planuri autor-lectori (dar de ce nu, şi multiplicarea acestui proces în infinite proiecţii posibile). Mai mult, trăim deja cu impresia că s-ar putea ca suma interferenţelor spaţiilor mentale să fie cel puţin la fel de amplă ca şi spaţiul însuşi.
Comentarii aleatorii