note

imaginea utilizatorului Virgil

poetul

...

Poetul este manifestarea supremă a involuției umane. El și incapacitatea lui de a se adapta, de a supraviețui cu tot dinadinsul. Nu poți să nu fii uimit de atracția lui față de lucruri care nu folosesc propășirii speciei, de atracția lui față de imaginar și iluzii. Poetul este implicația logică a creației.

Proză: 
imaginea utilizatorului Virgil

sînt un nesuferit

pentru că gîndesc

Sînt un nesuferit. Sînt un nesuferit doar gîndindu-mă că am să scriu ceea ce am să scriu. Și totuși ce face omul cînd simte că trebuie să scrie sau să spună ceea ce crede? Cîndva oamenii mureau pentru asta. Sau erau surghiuniți. Sau torturați cu metode la care prefer să nu mă gîndesc acum. Și totuși făcea oare pedeapsa ca gestul să le fie ceva mai puțin împovorător? Poate. Cînd ai dreptul să spui ce gîndești sau ce crezi nu te mai confrunți cu un oponent care te înobilează, chiar pe eșafod. Cînd ai acest drept și îți este protejat totul devine vag și obositor. Ca o luptă cu pustiul. Oamenii nu mai au chip. Devii propriul tău judecător, propriul tău dușman. Ei rămîn doar un public amorf dincolo de orizont. Ca un zgomot de fond care nu te părăsește niciodată.

Proză: 
imaginea utilizatorului Bott

Gânduri

După o vârstă anumită,
singurătatea care încă mai bate în pieptul tău,
bate numai și numai împotriva ta.

Marile sentimente nu ne înșeală niciodată așteptările. Ba din contra, ne vin mereu însoțite
de și mai marile dezamăgiri. De unde și frica noastră de ele, de aceste sentimente.

Muzica, mai degrabă decât cuvintele,
posedă puterea de a trece prin nenumăratele ziduri ce-i stau în cale,
și asta fără să le surpe, nici măcar nu se atinge de ele …

Ce mai faci? Ești bine? Ești fericit? -
întrebări care nu așteaptă din partea interlocutorului său
un răspuns imediat, sau poate doar unul fictiv,
supus legilor automatismului :
Fac bine! Sunt bine! Sunt fericit!

Timp risipitor de oameni risipitori de timp.

Proză: 
imaginea utilizatorului veidos

Atac de cord

Pe margine

M-au prins într-o seară, singur, la un colț de stradă lângă cimitirul de la marginea orașului. Era intuneric și frig, ploua mărunt și apăsător și mirosea a oase ude. M-am zbătut, dar ce folos… ! Cu cât încercam mai tare, cu atât mai strâns mă țineau.., în curând nu mi-am mai putut mișca nici măcar ochii. Mâinile lor mă apăsau atât de tare încât inima mi se ascunsese într-un colț și de frica ghearelor ce o înțepau din toate părtile, batea secundele din ce in ce mai încet, până ce au devenit zile și ani, iar în jurul meu totul a început să se precipite.

Proză: 
imaginea utilizatorului Cristina Moldoveanu

Mâinile

deschise sau închise?

Mi s-a părut întotdeauna frumoasă asocierea sonoră aprope omonimă în limba română dintre cuvântul mâine şi cuvântul mâini. Mâna, acest „organ” locomotor atât de important, impropriu numită aşa, e desemnată în limba latină prin manus, cuvânt cu mai multe semnificaţii proprii sau figurate, cum ar fi puterea, în special a bărbatului asupra femeii. Se regăseşte şi în alte cuvinte înrudite, precum mandat, manuscris. Mâna e prezentă antinomic şi în cuvântul mansuetudine care înseamnă opusul forţei brutale şi autorităţii.

Proză: 

Pagini

Subscribe to note