Ştiţi când m-am gândit prima oară să mă sinucid? Când priveam odată turnul catedralei din centrul Clujului. La nouăsprezece ani. Îndrăzneaţă construcţie, mă gândeam. Nu ştiam atunci nimic nici despre secolele în care se clădesc catedrale mari, nici despre îngerii de la Chartres ori lupta dusă de Gaudi. Şi chiar în acel moment un bărbat m-a privit drept în ochi, insistent, şi parcă cineva spunea să nu faci asta...în rest în viaţa mea niciodată nimeni nu părea să spună ceva.
Rezemat în furca gândului, Gheorghe aştepta un semn al ţarinei. Era la Răpciune şi bărbatul strângea plugul de coarne, fierul însufleţindu-se de arsura mâinilor lui. Murmura rugăciunea de binecuvântare a plugului, aşa cum o învăţase de la ăl bătrân. Acum îmbătrânise şi Gheorghe. Odată cu ţarina sa. Dar nu voia să arate asta pământului. Căci pământul ştie să citească pe chipul omului ca într-o carte deschisă. Şi acolo unde găseşte pagini rupte, cuvinte amorţite de vreme, uitate, abia caligrafiate de peniţa soartei, pământul ştie că locul omului acela nu mai este sub soare. Şi-l trage la el, amestecându-l cu greierii ascunşi prin ierburile pitice. Cu uitarea ce manâncă lacom amintirile, lăsând un loc gol pe crucea purtată de om în spate preţ de o viaţă.
Prietene.
Prietene ştiu.
Că au fost între noi şapte ore şi un ocean.
Aici februarie are 28 de grade.
În prima dimineaţă am văzut balene jucându-se în golf.
Un spectacol halucinant, părea mai degrabă un efect secundar de la cele 21 de ore de zbor şi 2 escale în care nu am pus geană pe geană, când începi să iubeşti consistenţa betonului.
Soarele mexican îţi presară chili pe corp, după numai o oră pe şezlongul de lângă piscină, pielea începe să usture.
Aşa că ne urcăm într-un autobuz cam deşelat în care nimeni nu miroase a transpiraţie şi ajungem în locurile unde s-a filmat „Noaptea Iguanei”. Când mă voi întoarce vreau să văd neapărat pelicula asta.
Impresionată de legenda Meduzei, Silvia Miler revine acum în fața cititorilor cu volumul de versuri "Incantațiile Meduzei" (Bacău, Editura „Casa Scriitorilor”, 2006, prefață de Marius Manta). Deja se conturează o voce proprie în poezie, prin transpunerea în versuri a unei legende din mitologia greacă, în care forma de exprimare poartă amprenta puternică a lirismului din poezia populară română. Astfel, autoarea incită cititorul să descopere povestea, să relectureze poezia "Lacrima Meduzei" urmărind firul epic. Meduza a fost la început o fecioară frumoasă. Dar s-a îndrăgostit și s-a iubit cu Poseidon în chiar templul Atenei, ceea ce a atras mânia zeiței.
“Orb am fost si tu mi-ai redat lumina iubirii. Flamand am fost si tu te-ai dat ofranda saturandu-mi sufletul. Insetat am fost si tu mi-ai dat din preaplinul buzelor tale. Desbracat am fost si tu m-ai acoperit cu flacara trupului tau. Cazut am fost si tu m-ai ridicat. Pierdut am fost si tu m-ai regasit redandu-ma. Cum as putea sa uit toate acestea? De ce crezi ca nu esti decat o alta in lungul sir al iluziilor mele? De ce vrei sa pleci lasand lungul sir al lacrimilor tale sa-mi arda carnea? De ce ma parasesti lumina a zilelor tarzii? Toamna iernilor mele ma apropie de sfarsitul suferintelor. Pot parasi taramul zilelor cu tine in gand – icoana a iubirii mele. Te pot lua cu mine dincolo de pragul intunecat al uitarii dar frica imi e sa nu te pierd in labirintul Styxurilor nebanuite.
Comentarii aleatorii