O prezență discretă, dar nu în perimetrul poeziei (așa se începe un articol, direct în clișeu), cu un scris inovator (al doilea, trebuie să iau aer) , un om care știe ce scrie și cum să scrie, cu flama lui Malebranche, dar și cumințenia plină de înțelepciune a lui Criton (nu cruton), Valeriu Valegvi, trăiește într-o lume liberă și scrie precum ea Istorii înainte de marele clic, volum bilingv de poeme, traducerea în engleză fiind realizată de cunoscutul retroversist, Petru Iamandi, plachetă apărută la editura Opera Magna, Iași, 2010. (ditamai fraza, dar paragraful este infracturabil)
Unii spun că superficial. Alții că indolent. Indiferent. Ipohondru. Arogant. Excesiv de nervos. Egoist. Greu de suportat. Posibil și mincinos. Laș. Incult. Realmente prost. Și câte și mai câte. Foarte probabil să fie totul adevărat.
“ceilalți lupi m-ar sfâșia dacă ar știi că urletul meu e în realitate... un plâns”
Al meu bărbat-fantomă mă adoarme sub privirea indiferenței.
-Ești plictisitoare, grasă, prea casnică...îmi zbiară pe note, cântecul de adormit neveste.
-Hei, șoptesc...nu-mi ucide și câinii de pază !
Îmi întorc privirea tinereții destrămate, îl văd cum întinerește cu anii mei.
Smulge calculatorul din priză, sorbind alcoolul fiecărui perete ce ne desparte.
Tristă, las câinii să mă latre...
Lucrez în presă de prin 2000 sau 2001. Nici eu nu mai ştiu. Pînă acum am trei inundaţii la activ. Să mai număr în continuare? Nu fac parte din tagma jurnaliştilor care confundă blogul cu informarea. Fiecare inundaţie a avut gradul ei de dramatism. Despre inundaţia din 2005 nu pot spune prea multe. Decît că am greşit drumul, cum l-au greşit SPP-iştii lui Boc şi a fost aproape să ajungem în Siret.
O foarte lungă perioadă de timp am crezut că am suferit un accident. Am crezut că mi-am pierdut mirosul. Știți cum se întîmplă... o sinuzită ceva, o alergie și gata, nu mai simți nimic. Și chiar mă plîngeam uneori medicului în timpul vizitelor anuale. Omul se uita la mine, mă consulta și îmi dădea cîte ceva pentru alergie. Ce nu știam eu era faptul că nu aveam nimic. Că totul era în ordine. Cu mirosul vreau să zic. Și am înțeles asta abia după ce am călătorit în România după mai mulți ani. Pentru că, dragii mei, România miroase. Cu adevărat. Și nu o luați la modul peiorativ fiindcă nu a fost așa intenționată. România este o simfonie de mirosuri.
Comentarii aleatorii