Daca ar fi posibil de scris o parodie a Bibliei la care să râdă și Papa de la Roma, în mod cert Dorin Cozan ar articula-o. Și, bănuiesc în mod sigur, (cum ar spune autorul) că niciun creștin nu s-ar simți ofensat. De altfel probabil ar jubila. Cei mai inteligenți desigur.
„Dacă aș fi poet, acum aș exagera un picuț, și aș spune că așa-i cu dragostea: te uiți, te ia pe sus, te sucește la minte și, când e mai sus, mai frumos , îți dă la cocoașă.”
Mai mult ca sigur, din pricină că, în copilărie, dar şi în tinereţe, am tot privit în curţile altora coroana unor nuci uriaşi, sau pentru că am citit poeme şi povestiri despre măreţia şi viaţa lungă a acestor copaci, în urmă cu vreo doisprezece ani, la vreun lustru după ce am avut, la ţară, casa mea „pe pământ”, am îngropat, prin noiembrie, în grădină, două nuci. Primăvara, din una dintre ele a răsărit un arbust firav care, încet-încet, a început să crească şi să devină tot mai viguros. Am descoperit atunci că e cam aproape de gard şi că, dacă va creşte, va ameninţa să atingă cu crengile dinspre stradă firele liniei electrice. Dar nu l-am scos spre a-l răsădi, socotind că nu i-ar fi bine. De vreo trei ani rodeşte. Are o coroană superbă, înaltă şi largă.
Luciano e mort...
dintr-o dată mă simt mai puțin cu un tată și fără batista lui albă, nici piața cu lămâi în care cântam la 4 voci nu mai e de găsit, o caut zilnic, mă scufund, tu râzi, te ignor și iar ascult Rigoletto, apoi mă apucă o furie fără cuvinte ca în aria din actul III, după perdele moartea.
Nichita, Dimov, Brumaru, Mazilescu, Baltag, Mircea Ivănescu (unii dintre ei acum uitați) și nu, în ultimul rând, Cezar Ivănescu (dispărut fizic, de curând, definitiv, dar nu și din sacralitatea poeziei), mi-au „bântuit” frumos nu adolescența, ci maturitatea.
Comparați, vă rog, finalurile cu „reptiție” – proprii melosului nostru autohton - din următoarele două poezii ale volumul „Doina” (pentru care, pe timpuri, pe care le cred pe veci apuse, Poetul a făcut greva foamei pentru că cenzura îi blocase apariția), în opoziție cu unele „finaluri”, chipurile „surprinzătoare” (dar, de multe ori, de-a dreptul absurde – ci că ar constitui un fel de „koan”-uri !) practicate acum într-o goană besmetică după o „noutate” subculturală, pub (de import):
Omul este o ființă paradoxală care construiește castele de iluzii și vise pe nisipul mișcător al istoriei. Rațional sau irațional, sensibil sau dur, tare sau slab, milos sau crud, virtuos sau depravat, curajos sau laș, sincer sau ipocrit, visător sau pragmatic, cutezător sau mărginit, meschin sau nobil, însă aproape întotdeauna orgolios și însetat de frumos și de mai bine, el nu cunoaște niciodată odihna, fiind veșnic în căutare de nou.
Nemărginirea spațiului și a timpului a copleșit întotdeauna omul care este, prin natura lui, o ființă limitată, finită. Neputând nici măcar să pătrundă cu gândul, și cu atât mai puțin să străbată fizic această imensă nemărginire, omul a pus dintotdeauna măsuri și jaloane într-un spațiu și un timp enigmatic și infinit.
Comentarii aleatorii