"Uitarea dinainte" - Editura Vinea, iulie 2007
Am plăcerea să vă anunț apariția volumului de poezie "Uitarea dinainte", apărut acum câteva zile la editura "Vinea" din București.
Volumul are 110 pagini, este o ediție bilingvă,cuprinzând poeziile originale în franceză ("Oublier en avant") precum și traducerile în românește.
Originalul a luat în anul 2001 premiul "Ilarie Voronca" în Franța, având onoarea de a fi prima româncă căreia i s-a decernat acest premiu cu nume românesc și a fost publicat în 2002 la editura "Jacques Brémond" din Franța.
Traducerile în limba română îmi aparțin.
Îmi permit să anexez fragmente critice despre volum, așa cum apar în versiunea românească.
Creierul s-a deconectat
Distrugând punțile.
Liniște.
O mare, adâncă și stranie liniște
Mă cuprinde,
Unduindu-și sinapsele smulse.
Cât sunt eu?
Ultima frontieră a întrebărilor,
Ce se zbate
Înainte de a fi devorată.
Caut să-mi accept limitele
Ce cuprind totul.
Eu.
Universul.
Parte și întreg.
Chiar dacă lucrurile ce se întâmplă live, par ciudate, nu au nicio relevanţă expresii ca: "mai mult cu cinci sau mai putin cu 2."
Totul se petrece după un scenariu care îmi scapă. Chiar dacă ea are impresia, uneori, că este manipulată, sau poate chiar este, nu se întâmplă nimic conştient şi controlabil. Când apele cresc din ce în ce, mai gândeşti, oare, că va veni vremea când se vor retrage? Nu cred, aşa că te laşi purtat de apă, chiar dacă în palmă nu ai decât un pai, care oricum nu te poate ajuta.
Câtă iubire poate fi strânsă într-un personaj ca Zahei care a avut decenţa să stea "acolo", până în ziua în care mi-a reamintit că a acceptat ocna ca pe o izbăvire refuzând fuga în suicid.
Nu pot gândi la pasul următor, cu toate că mă bântuie tot felul de "variante".
Încă mai trăiesc, îmi privesc cu disperare adâncă mâinile, şi ele îmi spun că încă trăiesc. Da, pot să îmi închid ochii şi să privesc viaţa cum o fac orbii, pot simţi nedefinitele pânze ale durerii. Şi dacă doare, încă trăiesc, nu-i aşa?
Dar la urma urmei morții cu morții și vii cu vii. Viața trebuie să meargă înainte. Așa ne-am zis. Cred că așa ne-am zis-o întotdeauna. Și cînd ne răpeau turcii fetele și le găseam violate și nebune prin bălțile Dunării, și cînd ne ardeau mongolii satele de nu mai găseai nici un ciob în care să cari jar. Așa ziceam și cînd ne ucideau rușii băieții, cînd ne spînzurau ungurii bătrînii sau cînd ne luau comuniștii pămîntul. Viața tre’ să meargă înainte. Supraviețuirea mai presus de toate. Supraviețuirea e probabil marea noastră calitate a românilor și poate marea noastră dramă. Adică abilitatea asta de a scăpa măcar și numai cu cămașa de pe spinare. Nu contează prea mult onoarea, sau familia, sau banii, sau numele, sau poate nici Dumnezeul. Dacă trecem vii de asta totul e bine.
Comentarii aleatorii