De multe ori îmi spuneai, mai ales în ultimul timp, că o să pleci ...
„Cam atît am avut de făcut pe aici, atît am putut să fac, iar acum e vremea şi pentru odihnă”.
Ştiu că ţi-ar fi părut rău să pleci vara, că n-ai mai fi simţit mirosul de grîu proaspăt din hambar, toamna ţi-ar fi părut rău de strugurii rămaşi neculeşi, iarna că i-ar fi fost greu mamei să facă pîrtie pînă în fundul grădinii, iar primăvara că nu te-ai mai fi uluit de rîndunelele care-şi găseau cuibul, cel de la streaşina casei, după atîta zbor .
Într-o zi m-a sunat mama şi mi-a spus că a rămas singură ...
Te-am găsit odihnindu-ţi mîinile bătătorite, aşa cum ţi-au fost toată viaţa şi pe care le ştiam de cînd eram copil, cînd mîngîierea lor lăsa urme pe pielea mea fragedă. Erau urme de coasă, de topor, de sapă ...
Din cînd în cînd prietenii îmi trimit articole din ziarele românești. E fascinant să le citești. Mă întreb uneori ce se întîmplă de fapt în România, ce se întîmplă în adîncul ei, în inima ei. E o țară atît de diversă, cu fanatisme religioase sau superstițioase prin satele Moldovei și alienări cibernetice prin net-caffee-urile orădene sau timișorene, cu sate mumificate în goana exilului spre peninsula iberică sau Irlanda, cu concursuri de miss la nivel de cătun și adolescenți dezorientați în dezamăgirile lor prin ”hood”-urile bucureștene. E o țară care de jure este parte a ”Statelor Unite ale” Europei și totuși de facto atît de imobilă în ”kazakstanismele” ei cumano-berladnice.
Ştii? Zânele nu se îndrăgostesc niciodată. Ele locuiesc într-o preafrumoasă pădure, nu foarte departe de aici. Copacii le apără pe fiecare cu lumina lor verde, coaja bătrână sclipeşte în noapte ca firele de apă sub lună. Cum au trecut mai bine de 10 minute de când nu îţi găseşti ochelarii, mi-ai spune, desigur, că ţi i-am ascuns eu, printr-o vrajă micuţă, de pădure. „Nu ai ghicit nici acum. Aveam nevoie să fiu oblojit. Aveam nevoie de tine.” Tu nu ai nevoie de mine… Nu mai spune asta acum. Mai bine să urcăm. Doar aşa păcălim frigul. Câte pietre să fie? Pune piciorul acolo. Da. Pe cea dintâi. Aşa. Ca la şcoală. Le luăm pe fiecare cu binişorul. De la început, până când învăţăm numărătoarea sutelor, sau poate a miilor. „Eu zic mai bine să rămânem aici; cerul pare pătat cu pietrele templului.” Da. Aşa pare. Mâzgălit cu pietre din mijlocul lumii.
Mai mult ca sigur, din pricină că, în copilărie, dar şi în tinereţe, am tot privit în curţile altora coroana unor nuci uriaşi, sau pentru că am citit poeme şi povestiri despre măreţia şi viaţa lungă a acestor copaci, în urmă cu vreo doisprezece ani, la vreun lustru după ce am avut, la ţară, casa mea „pe pământ”, am îngropat, prin noiembrie, în grădină, două nuci. Primăvara, din una dintre ele a răsărit un arbust firav care, încet-încet, a început să crească şi să devină tot mai viguros. Am descoperit atunci că e cam aproape de gard şi că, dacă va creşte, va ameninţa să atingă cu crengile dinspre stradă firele liniei electrice. Dar nu l-am scos spre a-l răsădi, socotind că nu i-ar fi bine. De vreo trei ani rodeşte. Are o coroană superbă, înaltă şi largă.
Sînt un nesuferit. Sînt un nesuferit doar gîndindu-mă că am să scriu ceea ce am să scriu. Și totuși ce face omul cînd simte că trebuie să scrie sau să spună ceea ce crede? Cîndva oamenii mureau pentru asta. Sau erau surghiuniți. Sau torturați cu metode la care prefer să nu mă gîndesc acum. Și totuși făcea oare pedeapsa ca gestul să le fie ceva mai puțin împovorător? Poate. Cînd ai dreptul să spui ce gîndești sau ce crezi nu te mai confrunți cu un oponent care te înobilează, chiar pe eșafod. Cînd ai acest drept și îți este protejat totul devine vag și obositor. Ca o luptă cu pustiul. Oamenii nu mai au chip. Devii propriul tău judecător, propriul tău dușman. Ei rămîn doar un public amorf dincolo de orizont. Ca un zgomot de fond care nu te părăsește niciodată.
Comentarii aleatorii