Da, voi purta şi eu toată viaţa în spate, cadavrul monahului care nu am fost. Doar în tăceri voi plânge pe piatra gândului tăriile la care, în lume, nu am ajuns. În marile singurătăţi din mine, ca-ntr-o chilie săpată-n stâncă, voi renunţa la lume fără să mă tund, fără să-mi las barbă de sihastru.
Ascultarea mea va fi glasul conştiinţei, căci ea este vocea lui Dumnezeu.
mă gândeam să rup firele de ploaie, să mă las în tine ca pe-o ultimă țigară ce-o bei. cola coniac absint. să-mi sprijin cotul de cutia toracică, rotula de ureche. (de ce să nu pot?). îmi atârnă picioarele peste umărul tău gol, moale, plin de oase. după orice . pe care-l pui, ființa din tine seacă tot mai mult. te agiți, îmi spui că te chinuie ceva. că ai început să porți pe tălpi nemurirea. că vrei să mă iubești cu ochii, cu umărul, cu degetul mic, cu glezna la care te lovești mereu, cu plimbările prin spatele blocului, cu nopțile pierdute pe balcon. să mă iubești cu fumul de țigară, cu brichetele din colecție, cu șervețele, cu părul lung și ochelari. cu barbă și nasul mic, în vânt. îmi spui încet că vrei să mă săruți, pe întuneric.
femeie, draga mea
astăzi mi-a fost mai bine şi am lucrat la scena din grădină. pentru sufită am ales o catifea roşie cu dragoni celeşti brodaţi în borangic auriu. crezi că e mult un sac de orez? atunci află că în preţul ăsta au intrat şi patru culise din hîrtie Tsai Lun pe care Alesandros, în onduleuri de sineală a desenat cu peniţa ramuri de cireş. ştii cît de aproape îi eşti! mereu îmi vorbeşte despre tine şi cum într-o zi vei deprinde arta caligrafiei. el îi spune altfel, meditaţia pensulei. uite, săptămîna trecută eram pe plajă, marea se zbătea şi pe sînii ei umflaţi de sare spuma valurilor desena găitane. sfîrcurile împungeau ţărmul. Alesandros îmi zice dintr-o dată – trasează o scară cu trepte din sfoară pînă la cer şi arată lumea cu degetul, tu şi tu şi tu! dar nu am atîta hîrtie! atunci fă-ţi privirea ancoră şi trage cerul mai jos.
Dincolo de triada hegeliana, ființă, neființă și devenire, se împământenește ultima carte (cronologic vorbind) a lui Dinu Virgil. Afirm acest lucru nu numai datorită intitulării fezabile: De Devenit, ci și conținutului extrem de bogat în prezența entității pe care noi muritorii o numim Dumnezeu.
"fiecare este făuritorul propriului său destin"-Dumnezeu îți dă dreptul de alegere!
Deschid ușa vieții cu piciorul.
Încrucișări de poziții pelviene.Viermele sorții mele se încercuiește pe un inel de pământ încolțit. Doar plecările lui de acasă încep transformarea în fluturi.
Îmi spune mereu:
“ești doar o … coastă, a mea! Nimic mai mult.”
Înghețată de frig, m-am mișcat mai mult, m-am smuls din el..lăsându-i doar coaja unei felii de măr.
Comentarii aleatorii