Soarele amurgului mai avea câteva minute de viață, după aceea totul o să cadă în cenușiu. Își apucă geaca, o pune pe braț și trântește ușa în urma lui. Lumină tomnatică. Pe strada lui nu bătea vântul, iar soarele muribund arunca razele roșii pe frunzele copacilor care trăindu-și ultimele zile din acel an, erau galbene și ruginii. Culoarea amurgului împreună cu roșiaticul frunzelor dădeau un ton sângeriu lumii...
Există lucruri despre care nu vorbim. Pur și simplu. Le ținem sub un fel de sentință a tăcerii. Și nu mă refer la fantezii sexuale. Sau la rugăciuni. Sau la chestia aceea cînd te trezești brusc la tejgheaua unui magazin privind în gol iar apoi cauți în jur îngrijorat să vezi dacă nu ți-a văzut cumva cineva căderea pe gînduri. Nu. Mă refer la „lucrurile acelea”.
Azi două lucruri m-au deranjat. Căţeluşa prea costelivă şi un comentariu. Cam prea ipocrit. Mă gândesc de ce ne numim oameni. Cuvântul acesta este prea frumos. Este o podoabă de aşezat în pomul unui orfan. Este primul pas. Este pruncul pe care mama îl aşteaptă şi nu-l poate avea. Dacă nu am fi numiţi, am putea spera că ne tragem din spirit.
Tinereţea este ca o poşetă de damă. O arunci pe un umăr, nici nu trebuie să ştii care, şi pleci. Alergi, aproape. Sari ca un cangur cu marsupiul strâns pe corp, eventual cu o curea lată şi o cataramă care se lasă greu pe un picior, nu contează care. Şi mai apeşi, din când în când, casca audio inside în ureche, fredonând o melodie, care, se pare că este pe aceeaşi frecvenţă cu globulele roşii, deci, chiar dacă poate să ţi se facă piele de şarpe când auzi cuvântul spanac, s-ar spune că tu stai foarte bine cu hemoglobina.
Comentarii aleatorii