Mai mult ca sigur, din pricină că, în copilărie, dar şi în tinereţe, am tot privit în curţile altora coroana unor nuci uriaşi, sau pentru că am citit poeme şi povestiri despre măreţia şi viaţa lungă a acestor copaci, în urmă cu vreo doisprezece ani, la vreun lustru după ce am avut, la ţară, casa mea „pe pământ”, am îngropat, prin noiembrie, în grădină, două nuci. Primăvara, din una dintre ele a răsărit un arbust firav care, încet-încet, a început să crească şi să devină tot mai viguros. Am descoperit atunci că e cam aproape de gard şi că, dacă va creşte, va ameninţa să atingă cu crengile dinspre stradă firele liniei electrice. Dar nu l-am scos spre a-l răsădi, socotind că nu i-ar fi bine. De vreo trei ani rodeşte. Are o coroană superbă, înaltă şi largă.
îţi scriu din nou de pe ţărmurile albe şi pustii. aici, împreună cu primul meu grămătic Alesandros îmi petrec ultimele zile ale vieţii mele. a trecut destulă vreme de cînd cineva a venit la mine – nu, nu era plăsmuire aievea era, aşa cum ţi-am spus - şi a zis: eu sînt partea de vorbire care se cuvine să stea înaintea ta pentru a da sens mișcării. ştii că de atunci singura cămaşă pe care am îmbrăcat-o ai fost tu. îţi aminteşti visul meu care se repeta de fiecare dată cînd puneam capul pe hîrtie ca pe o pernă? o cunună perlată cu amintiri aşezată pe creştetul morţii! îl mai am încă dar azi nu mă mai cred aşa de tînăr şi frumos văzut de sus.
Chiar dacă lucrurile ce se întâmplă live, par ciudate, nu au nicio relevanţă expresii ca: "mai mult cu cinci sau mai putin cu 2."
Totul se petrece după un scenariu care îmi scapă. Chiar dacă ea are impresia, uneori, că este manipulată, sau poate chiar este, nu se întâmplă nimic conştient şi controlabil. Când apele cresc din ce în ce, mai gândeşti, oare, că va veni vremea când se vor retrage? Nu cred, aşa că te laşi purtat de apă, chiar dacă în palmă nu ai decât un pai, care oricum nu te poate ajuta.
Câtă iubire poate fi strânsă într-un personaj ca Zahei care a avut decenţa să stea "acolo", până în ziua în care mi-a reamintit că a acceptat ocna ca pe o izbăvire refuzând fuga în suicid.
Nu pot gândi la pasul următor, cu toate că mă bântuie tot felul de "variante".
vladimir e frumos, cu ochii verde nuc, pătrunzători. are mâinile delicate. de artist. m-a pictat și pe mine. în rochiță roșie și cu flori de lavandă în păr. de atâta emoție am uitat să-i mulțumesc și el a mâzgălit repede pânza. a crezut că nu-mi place. uff! îmi venea să-l bat, merita o mamă de bătaie soră cu moartea. apoi s-a închis în el. și eu am fugit în lumea mea. știi tu, lumea aia din fundul pământului unde nu vezi, nu auzi și nu vorbești. mi-au rămas doar gândurile și în timp am învățat să construiesc un imperiu. dar și acolo sunt lacrimi.
Comentarii aleatorii