precum laptele de pasăre cu găluşte din albuş cleios, înghiţit fierbinte pe patul de convalescenţă după vărsat de vânt...
diafilmul cu Făt-Frumos din lacrimă, primul mort din viaţă albastru şi trist, preschimbat în apă rece de izvor....
sânii lungi şi scofâlciţi ai bunicii atâta de dragi, care face baie în lighean iarna lângă soba fumegândă...
păianjenul mare, negru şi păros din plastic, primit cadou prin poştă de la o fabrică de jucării...
povestea plină de sadism şi umor negru a lui Max şi Moritz, ilustrată pentru copiii de altădată...
Uneori mă gîndesc că totul este o imensă piesă de teatru, că de fapt nu poate exista în realitate atît de multă prostie sau atît de vie durere ca aici, ca acum. Că nu se poate să iubim atît de nebunește sau să ne temem atît de paranoic. Că nu poate fi adevărat. Că viața este prea perfectă în cruzimea cu care mușcă din noi ca să fie reală. Uneori îmi vine să întorc capul brusc și să întrezăresc miile de ochi ai celor ce ne privesc de dincolo de cortină. Senzația aceea că ne privesc martori aproape invizibili cu o curiozitate stranie. Că am putea foarte bine opri totul la fel cum oprești banda unui magnetofon. Că aburul deasupra cafelei ar îngheța brusc, avioanele ar împietri în aer iar oamenii pe străzile orașului.
***
am putea să ne înjurăm ore în șir
să ne urâm așa cum doar noi putem s-o facem
să ne mușcăm de ceafă să agonizăm asemeni prăzii între colții felinelor
nu ne cunoaștem locuim în aceeași cameră în aceeași viată
de prea mult timp
noi înseamnă o cușcă în care intrăm de bună voie la intervale neregulate
aici se consumă fricile și iubirea și iubirea
doar aici
***
urăsc sărbătorile mai ales zilele de naștere și pe cele onomastice când trebuie să fii altfel într-un fel în care eu n-am învățat niciodată să fiu.
urăsc toate femeile din lume grase slabe cu părul negru sau galben le urăsc dinții albi sau strămbi peste care buzele refuză să se așeze și cuvintele ce vibrează în gurile lor zemoase.
[ doar pe mama o urăsc mai puțin. uneori deloc]
când să întoarseră de la cimitir găsiră tolănit aici pe prispa din dială un mârtan sur cu ochii verzi cu mustățile pârlite și coada scurtată- o arătare cam hâdă carevasăzică- de curând aleasă cu semne de bună purtare în vreo pățanie nimerită cine știe cum prin lumea cea plină de încăierări a mâțelor lelița Măria își văzu de rostul pomenii și de toată rânduiala care să cădea în cea zî blestemată iar când să mai potoliră și năcazul și grijile începu să întrebe de n-a știi careva a cui a fi străina vietate întrebă în dială și în vale pe linia principală și pe ulițe că vorba ajunse din gură în gură hăt departe tocma la Chiva lu Miai în capu satului nima nu știa nimic de nici un mârtan
Şi prin urmare, cum dincolo de rama portretului lui Dorian Gray este interzis să fii, mort, copt, tăiat în patru, făcut pe dracu, orişicum, nu vei putea să treci niciodată dincolo de pereţii celulei tale de timp şi spaţiu alcătuită după darea de mână a lui Dumnezeu. Prin urmare este mai bine că e aşa fiindcă altfel te-ai scurge dinspre creier spre oase sau poate invers, ai invada mările sau ai trece peste nivelul critic al apelor de suprafaţă. Incomplet. Nu fugi după timp, prietene. Cronos îşi înghite odraslele şi ţie nu ţi-e dat să fii zeu.
Comentarii aleatorii