când te forţezi să-mi strecori în minte fantoma, mă uit în altă oglindă. surâsul acela ţi-a schimbat viaţa, ştii bine, un simplu zâmbet poate stârni dezastrul pe care-l aştepţi. mă gândesc la cercul în care existam numai eu, cercul care a pornit rătăcirea, cercul în care puteam să fiu eu, să plâng şi nimănui să nu-i pese. cercul blestemat în care aş fi vrut să încremenesc. oamenii erau păpuşi urâte, şi eu eram o jucărie. nu ştiu cărei identităţi îi aparţinea carnea mea, dar sângele mi-a rămas roşu. mi-au impus să mă uit la el, când mi-l scoteau din venă. surâsul ca o pădure, deasupra căreia vrei să păcătuieşti, lumina de care nu te mai bucuri, gândurile ce nu-ţi mai aparţin. noaptea. noaptea asta, care te rupe din somn, te aduce în faţa aceleiaşi foi. scrii, nu mi-e teamă de mine.
Daca ar fi posibil de scris o parodie a Bibliei la care să râdă și Papa de la Roma, în mod cert Dorin Cozan ar articula-o. Și, bănuiesc în mod sigur, (cum ar spune autorul) că niciun creștin nu s-ar simți ofensat. De altfel probabil ar jubila. Cei mai inteligenți desigur.
„Dacă aș fi poet, acum aș exagera un picuț, și aș spune că așa-i cu dragostea: te uiți, te ia pe sus, te sucește la minte și, când e mai sus, mai frumos , îți dă la cocoașă.”
ine m-a pus să te deschei, să te dezleg de pe lanțul cu multe chei? să-ți sparg cojile și să te mănânc până la miez, să-l arunc și să-mi fie dor de tine? să te consider o picătură din valul pe care-l beau, din apa care plânge despletită, lângă pian? să râd de tine, când fugi, când plângi, când te întinzi pe jos, și aluneci printre degetele mele înghețate și moi, când iei un sunet prea jos și nu-l mai poți cânta, când îți propui să mă furi din somn, să-mi speli visele și să le întinzi pe sârmele șterse de amintiri? să mă îmbuci ca pe mâncarea ta preferată? și nu e asta o poezie de dragoste?
“ceilalți lupi m-ar sfâșia dacă ar știi că urletul meu e în realitate... un plâns”
Al meu bărbat-fantomă mă adoarme sub privirea indiferenței.
-Ești plictisitoare, grasă, prea casnică...îmi zbiară pe note, cântecul de adormit neveste.
-Hei, șoptesc...nu-mi ucide și câinii de pază !
Îmi întorc privirea tinereții destrămate, îl văd cum întinerește cu anii mei.
Smulge calculatorul din priză, sorbind alcoolul fiecărui perete ce ne desparte.
Tristă, las câinii să mă latre...
In Josef și fratele său (Thomas Mann) un capitol important este dedicat romanului neconsumat dintre nevasta guvernatorului Putifar, Zuleika și administratorul casei, Josef.
O scenă excelentă este " petrecerea cu neveste " în care femeia îndragostită în tămpenie și făra bariere în pasiunea ei, invită femei din elita egipteană la o agapă .
Fructe și cuțite tăioase sunt prezentate petrecărețelor.
Comentarii aleatorii