Mare ne-ar fi mirarea dacă într-o recenzie „academică” s-ar renunța la trimiterile mai mult sau mai puțin savante referitoare la mulții iluștri antecesori, la repertoriul bogat al lecturilor pe care se „întemeiază” raportarea creațiilor artistice comentate, la încadrarea în te mai miri ce curente, mișcări literare și la folosirea limbajului elevat, a surclasării fenomenologice, onirice, de fapt. Nu vă speriați, nu sunt în măsură să dau cu piatra.
Citind Phaidon în lumina Apărării lui Socrate, m-am oprit asupra relaţiei dintre perceperea destinului şi percepţia asupra înţelepciunii. Unul dintre lucrurile care mi-au captivat atenţia a fost valoarea simbolică a numărului 30. Este ştiut că simbolurile, oricare ar fi ele, au rol de pârghie de rezistenţă în susţinerea imaginarului colectiv şi ritualurilor asociate unei anumite culturi.
o lume abătută mergând în totală neştire străbătută de fiorii unui timp ce nu găseşte salvarea înghesuită între toţi elia nu mai suportă începe să alerge ţipând cei din jur se dau la o parte surprinşi ea percepe cum eliberează tensiunea ce-i strânge inima ele văd ţipătul un drapel mai întâi o femeie apoi două trei patru îi calcă pe urme cedează psihic încă una şi încă una se revoltă isteric bărbaţii micşorează pasul ori chiar rămân pe loc sunetele devin tot mai ascuţite mai greu de suportat nu au cum să fugă îşi astupă urechile alţii cad în genunchi sfârşiţi
femeile simt în ele pofta de tăcere cum creşte din milă ochii le devin strălucitori un timp se privesc atent apoi strâng rândurile iar şi pornesc mai departe către oriunde
Eu, cel care ajunge în partea cealaltă spărgând Zidul, nu sunt același cu Eu care am ajuns în partea cealaltă sărind Zidul. Suntem doi inși total diferiți, atat de deosebiți incât nici nu aș putea spune « suntem « , « noi » sau « doi » fără a comite o cumplită nedreptate față de lucrurile care ne despart. De altfel eu, cel care vorbesc acum, nici nu ii tolerez la fel pe cei doi. Spre exemplu, nu mă suport deloc pe eu, cel care am spart Zidul.
Tocmai coborîse. Ce rost avea să se îndrepte spre casă? Cu soarele luat pe umeri și pe spatele genunchilor, cu toată înghesuiala din trenul murdar, cu toată părerea de rău că lăsase în urmă marea... cu toate astea, ce rost avea să meargă spre casă?
Gara era ticsită de oameni, zgomote absurde aruncau în aer peroanele. Nebunia marelui oraș o primea cu brațele larg deschise. Parcă îi rîdea în față, făcîndu-i cu ochiul.
Ațipise în tren, era obosită. Răsăritul acelei zile a fost ciudat. Cocoțată pe o stîncă, departe de lume și de glasul unui bețiv ce-ți făcea veacul cu o sticlă în mînă, visase să răsară un altfel de soare. Parcă așteptase altceva, parcă dorise să simtă altfel...acum era dezamăgită. Era o femeie ca toate celelalte și merita același soare...
Comentarii aleatorii