pe nevasta lu romică au găsit-o moartă în casă lîngă ușa de la intrare. pe bărbie se scurgea un firicel de sînge. în rest nimeni nu știe ce avea. înainte să fugă cu un patron de gater de pe valea muntelui romică o internase la bisericani. acolo l-a și cunoscut pe patron. cînd a venit itm-ul să-i închidă gaterul fără autorizație atunci au găsit-o.
O mulțime de lucruri a trecut peste noi. Și poate o altă mulțime va trece la fel. Ca o puzderie de furnici peste coaja unui pepene spart la marginea drumului. Le-am simțit pe fiecare și puțin cîte puțin le-am uitat. Dar va fi foarte greu să uit zilele și nopțile acelea. Timișoara mea - pentru că atunci era a mea și eram al ei - cu ochii roșii de nesomn și zvîcnind a adrenalină. Noaptea aceea de 16 Decembrie cînd în curtea FAEM-ului s-a strigat prima dată „Jos Ceaușescu!” și la balconul lui Traian am tras aerul rece al nopții în piept ca și cum aș fi mușcat din univers.
- Aveam un amic care era într-o criză şi nu ştia decât faptul că el o să moară şi că totul se rezumă la moarte, acea moarte care o să vină într-un mod inevitabil.
- Adică, nici nu se pune problema că ar putea să supravieţuiească...?
- Nu, prietenul ăsta ştia că orice face el nu foloseşte la nimic, dar printr-un ciudat salt al vieţii...
- Paradoxal salt...
- Da... el găseşte de cuviinţă în momentele respective să o ia pe ocolite spre moarte
- Păi, stai un pic, eu credeam că vorbeşti despre momentele alea din faţa morţii, când ştii că ea este foarte aproape... nu în bătrâneţe...
- Da, în aşa situaţie se şi afla... chiar înainte de a muri...
“Orb am fost si tu mi-ai redat lumina iubirii. Flamand am fost si tu te-ai dat ofranda saturandu-mi sufletul. Insetat am fost si tu mi-ai dat din preaplinul buzelor tale. Desbracat am fost si tu m-ai acoperit cu flacara trupului tau. Cazut am fost si tu m-ai ridicat. Pierdut am fost si tu m-ai regasit redandu-ma. Cum as putea sa uit toate acestea? De ce crezi ca nu esti decat o alta in lungul sir al iluziilor mele? De ce vrei sa pleci lasand lungul sir al lacrimilor tale sa-mi arda carnea? De ce ma parasesti lumina a zilelor tarzii? Toamna iernilor mele ma apropie de sfarsitul suferintelor. Pot parasi taramul zilelor cu tine in gand – icoana a iubirii mele. Te pot lua cu mine dincolo de pragul intunecat al uitarii dar frica imi e sa nu te pierd in labirintul Styxurilor nebanuite.
Comentarii aleatorii