Dați televizorul mai încet...!
Și acolo și la radio poate și în pliante , avertismente: Încălzirea globală ne va ucide în curând. Pe trotuarul îngustat de mașini filtre îngălbenite aruncate la întâmplare.
La metrou un copil cerșind "cinci sute de lei" umblă desculț. La un picior are un singur deget, celelalte și le-a prins în scara rulantă de la gura de metrou. Nu poartă șosete, nu încălțăminte... metodă de "marketing" ?
Pe trotuarul din fața căminului un "Z3"parcat. Toată lumea se minunează de cât de "gigantic" e ? Poate să respire ?
Am să mi-o iau! Pe merit, fără îndoială, dar trebuie să anunţ că nu e nicio diferență, absolut niciuna: scriem sau nu, verdele pădurii se naşte şi moare din aceleaşi veşnice motive. Ba nu: mai există un motiv, aparent nesemnificativ.
De multe ori îmi spuneai, mai ales în ultimul timp, că o să pleci ...
„Cam atît am avut de făcut pe aici, atît am putut să fac, iar acum e vremea şi pentru odihnă”.
Ştiu că ţi-ar fi părut rău să pleci vara, că n-ai mai fi simţit mirosul de grîu proaspăt din hambar, toamna ţi-ar fi părut rău de strugurii rămaşi neculeşi, iarna că i-ar fi fost greu mamei să facă pîrtie pînă în fundul grădinii, iar primăvara că nu te-ai mai fi uluit de rîndunelele care-şi găseau cuibul, cel de la streaşina casei, după atîta zbor .
Într-o zi m-a sunat mama şi mi-a spus că a rămas singură ...
Te-am găsit odihnindu-ţi mîinile bătătorite, aşa cum ţi-au fost toată viaţa şi pe care le ştiam de cînd eram copil, cînd mîngîierea lor lăsa urme pe pielea mea fragedă. Erau urme de coasă, de topor, de sapă ...
Un salon… o pernă îngălbenită se odihnește pe un pat. I s-a recomandat repaus total. Anemii…
În colț… un scaun, și-a rupt piciorul, caută niște atele gipsate. Doctorii sunt îngrijorați că nu-i găsesc genunchii.
In cabintetul de psihiatrie… o ușă. A înnebunit ? Aud că s-a închis în ea, și tace… și tace… Mă gândesc că nu-i bine să stai nici în pragul depresiei mai ales în tocul ei.
Undeva în spate, un perete stă adormit pe o targă. Cine a spus că poți să cazi doar jos ?
Mai la stânga, cineva se chinuie să trateze un binoclu orb. Mă gândesc că un orb surdo-mut e mai întâi mort. El va fi după…
Sînt așa de subțire și de ușor, încît ultima fecioară dată în pîrg mă încearcă voal de mireasă pe cap; prins cu agrafe colorate în păru-i, mă flutură peste lume, aerul împins în sus de creșterea sînilor ei.
Cîndva se va face femeie și o să fiu uitat în sertarul cel mai de jos. Doar un deget mă va despărți atunci de pamînt și opt sertare de cer.
Comentarii aleatorii