O prezență discretă, dar nu în perimetrul poeziei (așa se începe un articol, direct în clișeu), cu un scris inovator (al doilea, trebuie să iau aer) , un om care știe ce scrie și cum să scrie, cu flama lui Malebranche, dar și cumințenia plină de înțelepciune a lui Criton (nu cruton), Valeriu Valegvi, trăiește într-o lume liberă și scrie precum ea Istorii înainte de marele clic, volum bilingv de poeme, traducerea în engleză fiind realizată de cunoscutul retroversist, Petru Iamandi, plachetă apărută la editura Opera Magna, Iași, 2010. (ditamai fraza, dar paragraful este infracturabil)
Poeții sunt niște oameni nesuferiți. Urâți-i, așadar, și nu vă încredeți! Doar din când în când prefaceți-vă puțin că-i iubiți. Viața lor depinde de asta.
Primesc mesaje. Ceva cu spiritualiate și meditație pentru nu știu ce trecere în nu știu ce portal al noului cer și al noului pămînt. Acum că e 11.11.11. Pe bune? Really? Are you serious? Pînă la ce nivel de idioțenie se pot coborî oamenii..? Oameni cu școală, oameni care se presupune că gîndesc. Știu. Mi se va spune că sînt un insensibil. Că nu simt vibrația lumii. Că fac parte din turma rumegătoare a consumatorilor. Manipulat de elite, de masoni, de extratereștri. Că ratez ocazia. Pentru activarea glandei pituitare. Pentru deschiderea față de lumile spirituale. Doamne, chiar atît de subtil marchetizat a devenit totul?! Sînt oare chakrele mele un fel de telefoane celulare pentru care tu îmi poți vinde SIM carduri de ultima generație? Asta este totul? N-a mai rămas nimic altceva?
Ştii? Zânele nu se îndrăgostesc niciodată. Ele locuiesc într-o preafrumoasă pădure, nu foarte departe de aici. Copacii le apără pe fiecare cu lumina lor verde, coaja bătrână sclipeşte în noapte ca firele de apă sub lună. Cum au trecut mai bine de 10 minute de când nu îţi găseşti ochelarii, mi-ai spune, desigur, că ţi i-am ascuns eu, printr-o vrajă micuţă, de pădure. „Nu ai ghicit nici acum. Aveam nevoie să fiu oblojit. Aveam nevoie de tine.” Tu nu ai nevoie de mine… Nu mai spune asta acum. Mai bine să urcăm. Doar aşa păcălim frigul. Câte pietre să fie? Pune piciorul acolo. Da. Pe cea dintâi. Aşa. Ca la şcoală. Le luăm pe fiecare cu binişorul. De la început, până când învăţăm numărătoarea sutelor, sau poate a miilor. „Eu zic mai bine să rămânem aici; cerul pare pătat cu pietrele templului.” Da. Aşa pare. Mâzgălit cu pietre din mijlocul lumii.
In Josef și fratele său (Thomas Mann) un capitol important este dedicat romanului neconsumat dintre nevasta guvernatorului Putifar, Zuleika și administratorul casei, Josef.
O scenă excelentă este " petrecerea cu neveste " în care femeia îndragostită în tămpenie și făra bariere în pasiunea ei, invită femei din elita egipteană la o agapă .
Fructe și cuțite tăioase sunt prezentate petrecărețelor.
Comentarii aleatorii