fireşte că-ţi aminteşti ce îţi scriam la fiecare sfîrşit de săptămînă. aşteptam să te întorci şi să citeşti. aflasem că răspunsul tău stă în freamătul genunchilor nicidecum pe buze sau în priviri. aşezată pe masa din bucătărie cu picioarele atîrnînd, uneori genunchii tăi se albeau de atîta strînsoare încît ştiam că eşti îndestulată deja de lumina din tine. orice scînteie în plus te-ar fi transformat în cenuşă. legenda păsării phoenix la ceas tîrziu ne-ar fi istovit pe amîndoi prin repetabilitate.
Rezemat în furca gândului, Gheorghe aştepta un semn al ţarinei. Era la Răpciune şi bărbatul strângea plugul de coarne, fierul însufleţindu-se de arsura mâinilor lui. Murmura rugăciunea de binecuvântare a plugului, aşa cum o învăţase de la ăl bătrân. Acum îmbătrânise şi Gheorghe. Odată cu ţarina sa. Dar nu voia să arate asta pământului. Căci pământul ştie să citească pe chipul omului ca într-o carte deschisă. Şi acolo unde găseşte pagini rupte, cuvinte amorţite de vreme, uitate, abia caligrafiate de peniţa soartei, pământul ştie că locul omului acela nu mai este sub soare. Şi-l trage la el, amestecându-l cu greierii ascunşi prin ierburile pitice. Cu uitarea ce manâncă lacom amintirile, lăsând un loc gol pe crucea purtată de om în spate preţ de o viaţă.
ne cunoșteam demult uneori îmi spuneai că ai vrea să faci dragoste cu mine apoi fugeai ca un copil. da ce tu crezi că eu aveam mai mult curaj?
s-a întîmplat în sfîrșit. o noapte ca o febră ca un bombardament intens ca o o ultimă noapte înainte să se coboare dumnezeu pe pămînt. dimineață din noi nu mai rămăseseră decît niște picături de sudoare. așa ne-a găsit soarele. trupul tău în trupul meu ca o țestoasă în carapace. cînd am plecat mi se părea că trag lumea după mine ca pe-o adunătură de vreascuri.
Comentarii aleatorii