De Adi (a. g. secară) mă leagă o prietenie frumoasă care a început în timpuri coapte, timpuri când am descoperit în cel ce scria despre minunatele mele poeme mai minunatele sale impresii. De atunci am început să îl privesc cu sufletul și am continuat să îi privesc și scrisul la fel.
la o anumită vârstă m-am îmbolnăvit grav am luat virusul empatiei eram necoaptă prea târziu mi-am dat seamă că este o boală ruşinoasă precum sifilisul sau depresia nu trebuia să afle nimeni mai ales colegii de şcoală ştim cât pot fi copiii de cruzi marin bărbatul din argeş de 35 ani cu ochi albaştri şi-a ţinut tatăl mort în casă 7 luni oare ce şi-a gătit pe aragazul din bucătărie în tot acest timp chiuleam de la ore de teamă încă îmi păsa de privirea celorlalţi a debutat cu febră mare lipsa poftei de mâncare în general lipsa poftei karin ar fi împlinit 16 ani pe 18 august oare de cine s-ar fi îndrăgostit dacă nu l-ar fi întâlnit întâmplător pe breivik pe spinare îmi creştea o cocoaşă în piept o arsură de gheară mâinile se lungeau sânii se umflau şi pielea deveni
De multe ori îmi spuneai, mai ales în ultimul timp, că o să pleci ...
„Cam atît am avut de făcut pe aici, atît am putut să fac, iar acum e vremea şi pentru odihnă”.
Ştiu că ţi-ar fi părut rău să pleci vara, că n-ai mai fi simţit mirosul de grîu proaspăt din hambar, toamna ţi-ar fi părut rău de strugurii rămaşi neculeşi, iarna că i-ar fi fost greu mamei să facă pîrtie pînă în fundul grădinii, iar primăvara că nu te-ai mai fi uluit de rîndunelele care-şi găseau cuibul, cel de la streaşina casei, după atîta zbor .
Într-o zi m-a sunat mama şi mi-a spus că a rămas singură ...
Te-am găsit odihnindu-ţi mîinile bătătorite, aşa cum ţi-au fost toată viaţa şi pe care le ştiam de cînd eram copil, cînd mîngîierea lor lăsa urme pe pielea mea fragedă. Erau urme de coasă, de topor, de sapă ...
în palmele sale trudite o pasăre moartă de spaimă şi frig învie deasupra lumii o bătaie de inimă urmată de o alta şi o alta mai puternică membrana visului e caldă precum un cuib iar visul pluteşte liber sămânţă spre pământ
în ochii săi limpezi sufletul meu răscolit şi agitat se linişteşte îşi pierde maturitatea chinuitoare se vede pe sine într-o lacrimă iertătoare
Rezemat în furca gândului, Gheorghe aştepta un semn al ţarinei. Era la Răpciune şi bărbatul strângea plugul de coarne, fierul însufleţindu-se de arsura mâinilor lui. Murmura rugăciunea de binecuvântare a plugului, aşa cum o învăţase de la ăl bătrân. Acum îmbătrânise şi Gheorghe. Odată cu ţarina sa. Dar nu voia să arate asta pământului. Căci pământul ştie să citească pe chipul omului ca într-o carte deschisă. Şi acolo unde găseşte pagini rupte, cuvinte amorţite de vreme, uitate, abia caligrafiate de peniţa soartei, pământul ştie că locul omului acela nu mai este sub soare. Şi-l trage la el, amestecându-l cu greierii ascunşi prin ierburile pitice. Cu uitarea ce manâncă lacom amintirile, lăsând un loc gol pe crucea purtată de om în spate preţ de o viaţă.
Comentarii aleatorii