note

imaginea utilizatorului Virgil

despre poezie

...

Unii mă întreabă de ce nu mai scriu. Uneori o fac puțin mustrător chiar. Îmi place senzația asta de a fi mustrat; așa mai mult sau mai puțin aluziv. Poate este și asta o umbră de masochism. Fericirea, stabilitatea au dezavantajele lor. Durerea, suferința devin rarități. Nu este oare acesta prețul succesului maturizării? Capacitatea de a te adapta. Meșteșugul găsirii echilibrului și arta evitării nenorocirii. Poate chiar conviețuirea cu pericolul, cu dușmanii. Sau poate înțelepciunea de a nu mai crede în fericire. Adică în „orice fel de fericire”.

Proză: 
imaginea utilizatorului veidos

Noi, cel mai bun

Beciul de sub perna

Eu, cel care ajunge în partea cealaltă spărgând Zidul, nu sunt același cu Eu care am ajuns în partea cealaltă sărind Zidul. Suntem doi inși total diferiți, atat de deosebiți incât nici nu aș putea spune « suntem « , « noi » sau « doi » fără a comite o cumplită nedreptate față de lucrurile care ne despart. De altfel eu, cel care vorbesc acum, nici nu ii tolerez la fel pe cei doi. Spre exemplu, nu mă suport deloc pe eu, cel care am spart Zidul.

Proză: 
imaginea utilizatorului mladitza

Meduza și oglinzile sparte din altă poveste

Impresionată de legenda Meduzei, Silvia Miler revine acum în fața cititorilor cu volumul de versuri "Incantațiile Meduzei" (Bacău, Editura „Casa Scriitorilor”, 2006, prefață de Marius Manta). Deja se conturează o voce proprie în poezie, prin transpunerea în versuri a unei legende din mitologia greacă, în care forma de exprimare poartă amprenta puternică a lirismului din poezia populară română. Astfel, autoarea incită cititorul să descopere povestea, să relectureze poezia "Lacrima Meduzei" urmărind firul epic. Meduza a fost la început o fecioară frumoasă. Dar s-a îndrăgostit și s-a iubit cu Poseidon în chiar templul Atenei, ceea ce a atras mânia zeiței.

Proză: 
imaginea utilizatorului Cristina Moldoveanu

ora unu a venit

era o uşă înaltă şi albă cu clanţa în dreptul inimii mele. ciocăneam discret să intru în audienţă la dresorul de păianjeni cu cruce. un om gras şi roşcovan care-şi mesteca mustaţa tacticos. eram udă de emoţie şi caldă ca puiul abia ieşit din găoace. bărbatul vorbea chicotind ascuţit fiindcă se ştie că moartea nu e un lucru aşa serios ca viaţa. înghiţi un nod în gât dintr-un colţ de stea care ţi-a mai rămas. ca atunci când bei lapte după vărsat de vânt. uneori numai soarele îţi mai rămâne şi mori iarna. alteori te scuturi de stele şi lună din păr ca salcia de toamnă.

Proză: 
imaginea utilizatorului Sixtus

Povestea virtuală a târfelor mele vesel-triste şi romantic-melancolico-amare – N-am crezut niciodată că voi scrie: “În amintirea Luanei Zosmer (Hanny)” , dar uite că, din nefericire, se întâmplă.

N.A.: Luana Zosmer (Hanny) nu mai este printer noi din decembrie 2010. Avea doar în jur de 50 de ani. Nu am văzut-o niciodată “face to face” . În schimb i-am citit pe nerăsuflate textele postate pe diverse sit-uri şi am corespondat prin email. De ce scriu acum despre ea, postând un text cu dialoguri semi-virtuale? Pentru că am dat de corespondenţa noastră după ce aflasem vestea tristă de la Anni-Lorei Mainka.

Proză: 

Pagini

Subscribe to note