Adrian Munteanu-„ 7 ”- lansare de carte, marţi 29 noiembrie orele 18,00 „Casa Băiulescu” la o nouă întâlnire a grupului de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi”. Citesc acest afiş cu o strângere de inimă. E marţi şi mai sunt câteva ore până la lansare şi nu ştiu dacă voi reuşi să ajung dar mă străduiesc. Simt că va fi ceva special. Dau câteva telefoane...
în palmele sale trudite o pasăre moartă de spaimă şi frig învie deasupra lumii o bătaie de inimă urmată de o alta şi o alta mai puternică membrana visului e caldă precum un cuib iar visul pluteşte liber sămânţă spre pământ
în ochii săi limpezi sufletul meu răscolit şi agitat se linişteşte îşi pierde maturitatea chinuitoare se vede pe sine într-o lacrimă iertătoare
România ca România dar românul.... Am o grămadă de prejudecăţi. Probabil este din cauza imaginaţiei. Deunăzi cineva, “nu spui cine, persoană importantă”, mă acuza că am prea multă imaginaţie. Şi că mai toate metehnele mele se trag din asta. O fi, nu zic nu. Orice poate implica “collateral damages”, cu atît mai mult imaginaţia… mea. În orice caz cînd mă gîndesc la român imi imaginez un cioban. Un oier, păstor, păcurar sau cum i s-o mai spune. Cam asta e românul pentru mine. Şi nu neaparat din cauza Mioriţei sau a Baltagului. Deşi e posibil ca ele să confirme prejudecata mea cum că românul este eternul cioban. Poate de aceea şi prin Albania sau Macedonia rubedeniile noastre mai îndepărtate tot ciobani sînt.
Încă mai trăiesc, îmi privesc cu disperare adâncă mâinile, şi ele îmi spun că încă trăiesc. Da, pot să îmi închid ochii şi să privesc viaţa cum o fac orbii, pot simţi nedefinitele pânze ale durerii. Şi dacă doare, încă trăiesc, nu-i aşa?
Comentarii aleatorii