O mulțime de lucruri a trecut peste noi. Și poate o altă mulțime va trece la fel. Ca o puzderie de furnici peste coaja unui pepene spart la marginea drumului. Le-am simțit pe fiecare și puțin cîte puțin le-am uitat. Dar va fi foarte greu să uit zilele și nopțile acelea. Timișoara mea - pentru că atunci era a mea și eram al ei - cu ochii roșii de nesomn și zvîcnind a adrenalină. Noaptea aceea de 16 Decembrie cînd în curtea FAEM-ului s-a strigat prima dată „Jos Ceaușescu!” și la balconul lui Traian am tras aerul rece al nopții în piept ca și cum aș fi mușcat din univers.
A sosit Noaptea Crăciunului. Ce simt acum? Greu de descris în cuvinte. Și depinde de multe lucruri. Dar cel mai vulnerabil sînt atunci cînd aud „O noapte preasfințită”, așa cum am cunoscut „O silent night” în credința mea creștină. Așa cum am cîntat-o de zeci, poate de sute de ori. Și este greu de descris în cuvinte. Mai ales cînd închid ochii. Și simt cum o gheară de gheață luminoasă îmi despică pieptul. Cum urcă și îmi străpunge craniul în intimitatea universului meu limbic. E unul din acele momente cînd îmi este imposibil să spun ce se petrece în sufletul meu.
ine m-a pus să te deschei, să te dezleg de pe lanțul cu multe chei? să-ți sparg cojile și să te mănânc până la miez, să-l arunc și să-mi fie dor de tine? să te consider o picătură din valul pe care-l beau, din apa care plânge despletită, lângă pian? să râd de tine, când fugi, când plângi, când te întinzi pe jos, și aluneci printre degetele mele înghețate și moi, când iei un sunet prea jos și nu-l mai poți cânta, când îți propui să mă furi din somn, să-mi speli visele și să le întinzi pe sârmele șterse de amintiri? să mă îmbuci ca pe mâncarea ta preferată? și nu e asta o poezie de dragoste?
Comentarii aleatorii