M-au prins într-o seară, singur, la un colț de stradă lângă cimitirul de la marginea orașului. Era intuneric și frig, ploua mărunt și apăsător și mirosea a oase ude. M-am zbătut, dar ce folos… ! Cu cât încercam mai tare, cu atât mai strâns mă țineau.., în curând nu mi-am mai putut mișca nici măcar ochii. Mâinile lor mă apăsau atât de tare încât inima mi se ascunsese într-un colț și de frica ghearelor ce o înțepau din toate părtile, batea secundele din ce in ce mai încet, până ce au devenit zile și ani, iar în jurul meu totul a început să se precipite.
Au forță, sunt stabili, se înalță deasupra majorității chiar dacă sunt scunzi iar vântul puternic nu-i înclină, nu-i încetinește, ci îi ridică. Se plimbă printre noi, dar ne este greu să ajungem la ei.
Ai trecut pe lângă unul fără să-ți dai seama ce este, fără să știi că te depășește, că întotdeauna o va face oricât de bun ai fi tu și că lui nici măcar nu-i pasă. Nu-l poți lovi. Poți încerca, dar nu vei face decât să-l iriți. Acești oameni se poartă frumos, sunt etici și rar poți compromite unul dintre ei.
Mare ne-ar fi mirarea dacă într-o recenzie „academică” s-ar renunța la trimiterile mai mult sau mai puțin savante referitoare la mulții iluștri antecesori, la repertoriul bogat al lecturilor pe care se „întemeiază” raportarea creațiilor artistice comentate, la încadrarea în te mai miri ce curente, mișcări literare și la folosirea limbajului elevat, a surclasării fenomenologice, onirice, de fapt. Nu vă speriați, nu sunt în măsură să dau cu piatra.
Oare ce este ura? Întrebarea, care de fapt mă deranjează, muşcă şi din rădăcina mea şi din viermele ei. Este ca un cuib de viespi pe care nu ştiu cum e mai sigur să îl înlătur din jaluzelele exterioare ale ferestrei spre uliţa pustie şi sfântă a copilăriei. Spre pacea şi calmul care nu m-au lezat şi nici trădat vreodată, fiindcă aşa mi-a fost felul. Dacă am urât? Da, dar nu cu adevărat. Credeam că urăsc fiindcă suferisem, fiindcă fusesem rănită de anumite persoane.
Soarele amurgului mai avea câteva minute de viață, după aceea totul o să cadă în cenușiu. Își apucă geaca, o pune pe braț și trântește ușa în urma lui. Lumină tomnatică. Pe strada lui nu bătea vântul, iar soarele muribund arunca razele roșii pe frunzele copacilor care trăindu-și ultimele zile din acel an, erau galbene și ruginii. Culoarea amurgului împreună cu roșiaticul frunzelor dădeau un ton sângeriu lumii...
Comentarii aleatorii