note

imaginea utilizatorului Sapphire

we will always have sighisoara...

... spune el

Încercăm să nu ne pierdem, făcând ceea ce atâția alții fac. Femeia la treizeci de ani, îmi spui, știe ce vrea, știe ce poate, nu are nevoie de mine să o completez, să o apăr, să o protejez. Femeia la treizeci de ani, îți spun, iubește. Două zile, cu toate amintirile grămadă.
Săpăm în umbre, căutand case. Zilele acestea, ca un cimitir în care toate mormintele sunt săpate și nimeni nu vrea să moară. Tu îți spui că nu vei muri niciodata; eu supravietuiesc.
În restul de 363, e iubită.

//Despre el:

Proză: 
imaginea utilizatorului Cristina Moldoveanu

Ferestre şi inimi

Era pe vremea când citeam „Fecioarele despletite”, de Hortensia Papadat - Bengescu. Oare îmi amintesc corect? În acel roman ori poate în altul, poate în cartea „Într-un cămin de domnişoare” de Anişoara Odeanu, sau în alta, citisem despre o fată tânără, de felul ei pudică şi delicată, cum eram şi eu de altfel, care stătea goală pe pervazul ferestrei, lăsându-şi simţurile legănate de briza verii. Nu mi s-a părut o scenă indecentă, având în vedere că nu erau spectatori indiscreţi ori vreun fel de voyeuri în apropiere.

Proză: 
imaginea utilizatorului aalizeei

pelerin fără veşminte

călătorii imaginare

fireşte că-ţi aminteşti ce îţi scriam la fiecare sfîrşit de săptămînă. aşteptam să te întorci şi să citeşti. aflasem că răspunsul tău stă în freamătul genunchilor nicidecum pe buze sau în priviri. aşezată pe masa din bucătărie cu picioarele atîrnînd, uneori genunchii tăi se albeau de atîta strînsoare încît ştiam că eşti îndestulată deja de lumina din tine. orice scînteie în plus te-ar fi transformat în cenuşă. legenda păsării phoenix la ceas tîrziu ne-ar fi istovit pe amîndoi prin repetabilitate.

Proză: 
imaginea utilizatorului scortan

O secundă

Așa cum mizeria lumii se depune ca roua pe petalele sufletului nostru, noi vom continua să închidem ochii în speranța că vom vedea un întuneric mai curat și mai frumos mirositor decât lumina fiecărei seri în care mulți dintre noi își plâng existența. Care deși a fost modelată de ei, este la fel de nemulțumitoare ca atunci când ar fi fost scoasă din cuptorul unui olar beat care, înconjurat de aburii de alcool emanați de propria respirație, cu un zâmbet știrb și cu dinți înnegriți, spune că totul arată exact așa cum ar trebui să arate… Ironia unui Dumnezeu ucis, care se răzbună cu o plăcere creată de noi prin lumea în care trăim și pe care am binecuvântat-o oferindu-i în dar, prima și ultima noastră suflare.

Proză: 

Pagini

Subscribe to note