Voi nici măcar nu aveţi habar cît iubesc eu România. Iubire din aia pe stomacul gol. Gol de foame de aeroport sau autogară. Gol cu miros de benzină proastă şi mai ales cu miros de Mărăşeşti. Ţigările sau oraşul. Că tot una e. Iubirea pe stomacul gol e iubire adevărată. Probabil pentru că îmbuibarea ucide testosteronul. Şi testosteronul este singurul suport material al patriotismului. Pentru că din cauza lui te îmbăţoşezi, te lupţi, muşti şi din ţărînă, te răzbuni şi pînă la al nouălea neam. Stai drept. Erect. Aperi, procreezi, răzbuni, însămînţezi, zideşti, laşi o urmă. Fie ea şi de sînge. Fie ea şi de scrum. În carne sau în trup de femeie. Dar laşi ceva. România. Ce ştiu ei, veneticii, trădătorii, risipitorii, plecaţii odată cu berzele...
- Aveam un amic care era într-o criză şi nu ştia decât faptul că el o să moară şi că totul se rezumă la moarte, acea moarte care o să vină într-un mod inevitabil.
- Adică, nici nu se pune problema că ar putea să supravieţuiească...?
- Nu, prietenul ăsta ştia că orice face el nu foloseşte la nimic, dar printr-un ciudat salt al vieţii...
- Paradoxal salt...
- Da... el găseşte de cuviinţă în momentele respective să o ia pe ocolite spre moarte
- Păi, stai un pic, eu credeam că vorbeşti despre momentele alea din faţa morţii, când ştii că ea este foarte aproape... nu în bătrâneţe...
- Da, în aşa situaţie se şi afla... chiar înainte de a muri...
Primul gând care mi-a venit a fost: ce s-o fi întâmplat cu Andrei. E o afacere falimentară să îți deschizi hotel în atlantida. Desigur eram mâncat, odihnit și extrem de lucid (sic!). Îmi aminteam de gimnastul fără plămâni, fără nume, fără das Haus pe care o are orice sportiv de performanță, bancher ori analfabet mioritic (pac pac). Dar noua ordine mondială se făcea și fără mine (sic!) sau (sick!), iar râurile continuau să sperie pe timp de cod colorat (în general am observat că nu contează culoarea) bieții oameni. Soluția cea mai la îndemână? Să investesc în atlantida. Dar de la mine, drace!, nu se vedea.
Da, voi purta şi eu toată viaţa în spate, cadavrul monahului care nu am fost. Doar în tăceri voi plânge pe piatra gândului tăriile la care, în lume, nu am ajuns. În marile singurătăţi din mine, ca-ntr-o chilie săpată-n stâncă, voi renunţa la lume fără să mă tund, fără să-mi las barbă de sihastru.
Ascultarea mea va fi glasul conştiinţei, căci ea este vocea lui Dumnezeu.
curge ploaia peste tocurile rupte pe care le-ai smuls din mine. tocurile de la primii pantofi pe care i-am luat împreună. pe care nu i-am purtat niciodată. pantofii curățeniei, pantofii neputinței, pantofii ipocriziei, pantofii cu care ne iubeam. pantofii care nu aveau talpă, și nici șireturi.
curge ploaia peste ultimul copac. peste crengile lui uscate. peste rădăcina din care nu mai pot ieși decât viermi lipicioși și lungi. viermi fecundați de acum 8 luni. viermi care nu mai au mult și vor naște. (din ei vor apărea copacii-viermi). de-acum copacul nostru, care-a crescut în locul unde stăteam și număram veșnicia, se-ngroapă în amintiri. intră în pământ. putrezește. putrezim și noi, odată cu el. putrezesc și organele din noi. mâinile, degetele, cuvintele scrise-n palme.
Comentarii aleatorii