Există lucruri despre care nu vorbim. Pur și simplu. Le ținem sub un fel de sentință a tăcerii. Și nu mă refer la fantezii sexuale. Sau la rugăciuni. Sau la chestia aceea cînd te trezești brusc la tejgheaua unui magazin privind în gol iar apoi cauți în jur îngrijorat să vezi dacă nu ți-a văzut cumva cineva căderea pe gînduri. Nu. Mă refer la „lucrurile acelea”.
Sînt un nesuferit. Sînt un nesuferit doar gîndindu-mă că am să scriu ceea ce am să scriu. Și totuși ce face omul cînd simte că trebuie să scrie sau să spună ceea ce crede? Cîndva oamenii mureau pentru asta. Sau erau surghiuniți. Sau torturați cu metode la care prefer să nu mă gîndesc acum. Și totuși făcea oare pedeapsa ca gestul să le fie ceva mai puțin împovorător? Poate. Cînd ai dreptul să spui ce gîndești sau ce crezi nu te mai confrunți cu un oponent care te înobilează, chiar pe eșafod. Cînd ai acest drept și îți este protejat totul devine vag și obositor. Ca o luptă cu pustiul. Oamenii nu mai au chip. Devii propriul tău judecător, propriul tău dușman. Ei rămîn doar un public amorf dincolo de orizont. Ca un zgomot de fond care nu te părăsește niciodată.
Chiar dacă lucrurile ce se întâmplă live, par ciudate, nu au nicio relevanţă expresii ca: "mai mult cu cinci sau mai putin cu 2."
Totul se petrece după un scenariu care îmi scapă. Chiar dacă ea are impresia, uneori, că este manipulată, sau poate chiar este, nu se întâmplă nimic conştient şi controlabil. Când apele cresc din ce în ce, mai gândeşti, oare, că va veni vremea când se vor retrage? Nu cred, aşa că te laşi purtat de apă, chiar dacă în palmă nu ai decât un pai, care oricum nu te poate ajuta.
Câtă iubire poate fi strânsă într-un personaj ca Zahei care a avut decenţa să stea "acolo", până în ziua în care mi-a reamintit că a acceptat ocna ca pe o izbăvire refuzând fuga în suicid.
Nu pot gândi la pasul următor, cu toate că mă bântuie tot felul de "variante".
când eram mică
îmi plăcea să mă ascund în podul casei
acolo citeam cu genunchii la piept scrisorile de dragoste
erau pline de praf și ude de trecerea timpului
aș putea spune că l-am iubit și eu pe Cornel
că am țipat când ea a născut-o pe Tania
într-o iarnă am fost în vacanță cu ei
m-am amuzat când zâmbeau omului de zăpadă
am găsit și două perechi de pantofi
i-am șters cu grijă și le-am legat șireturile strâns
așa mi-am închipuit că ei nu se despărțiseră niciodată
acum, Tania are vârsta mea
a scris scrisori doar bunicilor dinspre tată
nu știe că visele ei mi-au ținut de urât
că eu la rândul meu am început să scriu cândva o scrisoare
către sora mea din pântecul mamei
care niciodată nu s-a născut
azi, copilul meu a format un număr de telefon din două litere
Scriu cu plăcere pe site-ul Hermenia.com încă de când l-am descoperit pe tărâmul interna(u)ților. Am încercat să pun aici tot ce este mai bun din imaginația, din credința și din convingerile mele lirice. Nu sunt o voce care se face clar auzită. De multe ori părerile și scrierile mele au fost interpretate la modul personal - fără ca cei care au făcut-o să mă cunoască - sau au fost considerate manifestări ale unui novice literar. Nu am pretenția că reprezint o descoperire a literaturii române și nici că de la mine și cu ceea ce scriu începe poezia în limba română - însă pot spune că părerea mea contează atât cât fiecare dintre noi are dreptul al libera exprimare - indiferent de valoarea ei sau de felul în care sunt perceput pe acest site.
Comentarii aleatorii