Păreau alte camere. Mereu altele. Aceiași pași între uși. Duceri, întoarceri, muchii, pereți. Pe aici se intră. Acolo se rămâne un timp. Unde este ieșirea? Nu contează acum. Sunt acasă. Drumuri făcute cu ochii închiși. Le știm pe toate fără nicio mirare. După miros, după contur. Se răcește totul, totul este aspru și rece ca muzica de fanfară pe un vinil zgâriat. Venele se îngroașă, aveți colesterolul crescut ești anunțat din când în când. Un timp nu îți pasă. Pipăi pereții. Recunoști tapetul sfâșiat, umezeala lor familiară. Ești acasă. Ești în siguranță.
Sorb cafeaua cu pai paralel, cu buzele strânse în formă de muon, miezul deprimat al zilei mă ţine treaz, nu am vazut azi flori şi nici glastre cu muştar înflorit. E o penurie de gesturi şi mirodenii în abstract, lipsesc gusturi simple, mă uimesc: lumina polară, biscuiţii fără sare, fetiţele ce nu ies din şotron de teama maturizării imediate. Uneori rumegăm o idee, o molfăim câţiva ani ca să o abandonăm în favoarea unei doctrine de design mai nou.
Şi prin urmare, cum dincolo de rama portretului lui Dorian Gray este interzis să fii, mort, copt, tăiat în patru, făcut pe dracu, orişicum, nu vei putea să treci niciodată dincolo de pereţii celulei tale de timp şi spaţiu alcătuită după darea de mână a lui Dumnezeu. Prin urmare este mai bine că e aşa fiindcă altfel te-ai scurge dinspre creier spre oase sau poate invers, ai invada mările sau ai trece peste nivelul critic al apelor de suprafaţă. Incomplet. Nu fugi după timp, prietene. Cronos îşi înghite odraslele şi ţie nu ţi-e dat să fii zeu.
Sînt așa de subțire și de ușor, încît ultima fecioară dată în pîrg mă încearcă voal de mireasă pe cap; prins cu agrafe colorate în păru-i, mă flutură peste lume, aerul împins în sus de creșterea sînilor ei.
Cîndva se va face femeie și o să fiu uitat în sertarul cel mai de jos. Doar un deget mă va despărți atunci de pamînt și opt sertare de cer.
uneori descoperim ceasuri mov în deschiderea zorilor. îți spun șoptit să îți savurezi cafeaua după cum auzi cântul secundelor, în timp ce eu privesc nehotărâtă spre urmele tale ovale, adun rotocoale de întrebări, fără a încerca să ascult oamenii, copacii, forfota zilei.
înțelegi, am nevoie doar de trei obiecte simple, să știu că ai venit fără plecări, să simt cum dezechilibrezi viața într-un surâs și mă scuturi de ploaia neagră. nu îmi asculta inima, scrijelesc în ea un oraș incolor, iar tu vei picta femeile după asemănarea dorințelor. îți voi reda libertatea de a fi iubit, fără ca eu să îmi amestec nuanțele pe fruntea ta. când te vei întoarce, noaptea îți va lovi genunchii, blând, să te ierte înainte de a intra în lumea aceasta de santal.
Comentarii aleatorii