Uneori mă gîndesc că totul este o imensă piesă de teatru, că de fapt nu poate exista în realitate atît de multă prostie sau atît de vie durere ca aici, ca acum. Că nu se poate să iubim atît de nebunește sau să ne temem atît de paranoic. Că nu poate fi adevărat. Că viața este prea perfectă în cruzimea cu care mușcă din noi ca să fie reală. Uneori îmi vine să întorc capul brusc și să întrezăresc miile de ochi ai celor ce ne privesc de dincolo de cortină. Senzația aceea că ne privesc martori aproape invizibili cu o curiozitate stranie. Că am putea foarte bine opri totul la fel cum oprești banda unui magnetofon. Că aburul deasupra cafelei ar îngheța brusc, avioanele ar împietri în aer iar oamenii pe străzile orașului.
precum laptele de pasăre cu găluşte din albuş cleios, înghiţit fierbinte pe patul de convalescenţă după vărsat de vânt...
diafilmul cu Făt-Frumos din lacrimă, primul mort din viaţă albastru şi trist, preschimbat în apă rece de izvor....
sânii lungi şi scofâlciţi ai bunicii atâta de dragi, care face baie în lighean iarna lângă soba fumegândă...
păianjenul mare, negru şi păros din plastic, primit cadou prin poştă de la o fabrică de jucării...
povestea plină de sadism şi umor negru a lui Max şi Moritz, ilustrată pentru copiii de altădată...
Sunt lucruri despre care nu oricine vorbeşte în poezie fiindcă poezia nu este un purgatoriu al talentelor înguste trebuie să îţi cunoşti caii putere pegasul sau orice altceva să te adaptezi lungimii şi lăţimii drumului fie el şi rural altfel toţi ştim că marile figuri care scriu istoria poeziei au imunitate şi regim de vip-uri şi mai ales dreptul să scrie de toate pentru toţi căci clar este că oricâte-n lună şi în stele toate au trecut deja prin maşina de tocat cuvinte
Mă aflam şi eu ca întotdeauna la mijloc adică unde e mai rău
uneori descoperim ceasuri mov în deschiderea zorilor. îți spun șoptit să îți savurezi cafeaua după cum auzi cântul secundelor, în timp ce eu privesc nehotărâtă spre urmele tale ovale, adun rotocoale de întrebări, fără a încerca să ascult oamenii, copacii, forfota zilei.
înțelegi, am nevoie doar de trei obiecte simple, să știu că ai venit fără plecări, să simt cum dezechilibrezi viața într-un surâs și mă scuturi de ploaia neagră. nu îmi asculta inima, scrijelesc în ea un oraș incolor, iar tu vei picta femeile după asemănarea dorințelor. îți voi reda libertatea de a fi iubit, fără ca eu să îmi amestec nuanțele pe fruntea ta. când te vei întoarce, noaptea îți va lovi genunchii, blând, să te ierte înainte de a intra în lumea aceasta de santal.
Oamenii ne îndeamnă să fim cinstiți cu noi înșine. Și o spun cu convingere. Ca și cum ar fi un fel de panaceu sau o mare eliberare. Fără să știe poate, sărmanii de ei, ce ne paște atunci cînd acceptăm în final să o facem. Cum devenim praf de pușcă iar iubirea devine scînteie. Vezi, de aceea cei mai mulți, imensa majoritate, se mint, se ignoră, se evită pe ei înșiși, și pot dormi atît de liniștiți. Și le merge bine. Atît de bine.
Comentarii aleatorii