precum laptele de pasăre cu găluşte din albuş cleios, înghiţit fierbinte pe patul de convalescenţă după vărsat de vânt...
diafilmul cu Făt-Frumos din lacrimă, primul mort din viaţă albastru şi trist, preschimbat în apă rece de izvor....
sânii lungi şi scofâlciţi ai bunicii atâta de dragi, care face baie în lighean iarna lângă soba fumegândă...
păianjenul mare, negru şi păros din plastic, primit cadou prin poştă de la o fabrică de jucării...
povestea plină de sadism şi umor negru a lui Max şi Moritz, ilustrată pentru copiii de altădată...
Din cînd în cînd prietenii îmi trimit articole din ziarele românești. E fascinant să le citești. Mă întreb uneori ce se întîmplă de fapt în România, ce se întîmplă în adîncul ei, în inima ei. E o țară atît de diversă, cu fanatisme religioase sau superstițioase prin satele Moldovei și alienări cibernetice prin net-caffee-urile orădene sau timișorene, cu sate mumificate în goana exilului spre peninsula iberică sau Irlanda, cu concursuri de miss la nivel de cătun și adolescenți dezorientați în dezamăgirile lor prin ”hood”-urile bucureștene. E o țară care de jure este parte a ”Statelor Unite ale” Europei și totuși de facto atît de imobilă în ”kazakstanismele” ei cumano-berladnice.
curge ploaia peste tocurile rupte pe care le-ai smuls din mine. tocurile de la primii pantofi pe care i-am luat împreună. pe care nu i-am purtat niciodată. pantofii curățeniei, pantofii neputinței, pantofii ipocriziei, pantofii cu care ne iubeam. pantofii care nu aveau talpă, și nici șireturi.
curge ploaia peste ultimul copac. peste crengile lui uscate. peste rădăcina din care nu mai pot ieși decât viermi lipicioși și lungi. viermi fecundați de acum 8 luni. viermi care nu mai au mult și vor naște. (din ei vor apărea copacii-viermi). de-acum copacul nostru, care-a crescut în locul unde stăteam și număram veșnicia, se-ngroapă în amintiri. intră în pământ. putrezește. putrezim și noi, odată cu el. putrezesc și organele din noi. mâinile, degetele, cuvintele scrise-n palme.
nicolae dospește în burtă vreo zece copii bine hrăniți unii mai mari alții mai mici.
așezați chitiți încolăciți unul în jurul altuia cât să încapă fără colțuri între măruntaie
căci lui nicolae îi plac rotunjimile. zice-se c-a-nvățat el la școală că viața e cerc.
de-atunci a început să deseneze cercuri –
a făcut unul pe capu’ lu’ ta-său dar vezi bine omu’ nu era bisericos și i-a zis nevestii să pună mâna să șteargă cu treanța năzbâtia
i-a zis mă-sii apoi să-i scornească și lui o vârtelniță mergătoare așa cum aveau băieții de pe mala. mă-sa n-avea timp să-i facă mendrele.
când eram mică
îmi plăcea să mă ascund în podul casei
acolo citeam cu genunchii la piept scrisorile de dragoste
erau pline de praf și ude de trecerea timpului
aș putea spune că l-am iubit și eu pe Cornel
că am țipat când ea a născut-o pe Tania
într-o iarnă am fost în vacanță cu ei
m-am amuzat când zâmbeau omului de zăpadă
am găsit și două perechi de pantofi
i-am șters cu grijă și le-am legat șireturile strâns
așa mi-am închipuit că ei nu se despărțiseră niciodată
acum, Tania are vârsta mea
a scris scrisori doar bunicilor dinspre tată
nu știe că visele ei mi-au ținut de urât
că eu la rândul meu am început să scriu cândva o scrisoare
către sora mea din pântecul mamei
care niciodată nu s-a născut
azi, copilul meu a format un număr de telefon din două litere
Comentarii aleatorii