o lume abătută mergând în totală neştire străbătută de fiorii unui timp ce nu găseşte salvarea înghesuită între toţi elia nu mai suportă începe să alerge ţipând cei din jur se dau la o parte surprinşi ea percepe cum eliberează tensiunea ce-i strânge inima ele văd ţipătul un drapel mai întâi o femeie apoi două trei patru îi calcă pe urme cedează psihic încă una şi încă una se revoltă isteric bărbaţii micşorează pasul ori chiar rămân pe loc sunetele devin tot mai ascuţite mai greu de suportat nu au cum să fugă îşi astupă urechile alţii cad în genunchi sfârşiţi
femeile simt în ele pofta de tăcere cum creşte din milă ochii le devin strălucitori un timp se privesc atent apoi strâng rândurile iar şi pornesc mai departe către oriunde
Te însoțește o frică permanentă cînd scrii poezie. De aceea nu o faci cu plăcere. Niciodată. O faci cel mult din nevoie. Iar nevoia înseamnă vulnerabilitate. La fel ca minutele cînd un avion sofisticat de război se atașează la conducta suspendată a unei cisterne zburătoare. Necesitatea imperioasă îl face extrem de vulnerabil. Iar vulnerabilitatea nu ne place. O privim ca pe un pericol. Într-o cultură a imaginii, succesului și onoarei nevoia te face egal cu ceilalți, accesibil, neinvincibil.
Azi noapte am revăzut cîteva părți din Balanța lui Pintilie, o jumătate din Nunta Mută și alte cîteva bucăți din alte filme românești mai vechi. Am făcut cum fac unii cînd amestecă băuturile pentru un altfel de gust, pentru o ieșire din rutină, din comun. Și brusc mi-am dat seama că mai sînt șase luni pînă la sfîrșitul anului, șase luni pînă cînd se vor împlini douăzeci de ani de la revoluție. Și am simțit un gol în stomac. Douăzeci de ani?! A fost ca și cum m-aș fi oprit brusc pe marginea unei prăpastii în ultima clipă înainte să cad. Inima mi se ridicase ca un scafandru fără oxigen în tîmple. Unde au trecut douăzeci de ani? Și ce caut eu aici? Întotdeauna am avut senzația că am în spate, undeva la îndemînă o ușă.
Fără acțiune un roman are puține șanse să capteze atenția. Zic eu. Dar cine sunt eu să zic ceva? Sunt și eu acolo, un individ. Cu aere. Aș putea oare scrie un roman? Nu cred. Sunt prea leneș. Dar nu e numai asta. Mai e ceva, extrem, extrem de important. N-am niciun pic de talent și, mai ales, nu prea am ce spune. Un subiect, o idee măcar, un licăr de speranță într-o idee. Și-atunci? Care-i șpilul? De ce mă complac în nevoia de a scrie un roman? Oare chiar am nevoie de asta? Nu am nevoie, mai curând, de o femeie? Ei, cum nu? Ba chiar am.
Comentarii aleatorii