Din cînd în cînd prietenii îmi trimit articole din ziarele românești. E fascinant să le citești. Mă întreb uneori ce se întîmplă de fapt în România, ce se întîmplă în adîncul ei, în inima ei. E o țară atît de diversă, cu fanatisme religioase sau superstițioase prin satele Moldovei și alienări cibernetice prin net-caffee-urile orădene sau timișorene, cu sate mumificate în goana exilului spre peninsula iberică sau Irlanda, cu concursuri de miss la nivel de cătun și adolescenți dezorientați în dezamăgirile lor prin ”hood”-urile bucureștene. E o țară care de jure este parte a ”Statelor Unite ale” Europei și totuși de facto atît de imobilă în ”kazakstanismele” ei cumano-berladnice.
Am furat din sufletul unui copac atât cât să îl desenez cu tuşe negre şi roşii în alfabetul nevăzătorilor. Deoarece negrul şi roşul sunt bune pentru benzi desenate şi pentru sloganuri sau firmamente sau chiar vestimentaţie. Sunt culori care se rotesc pe roata olarului. Sunt culori care aleargă una pe cealaltă. Între timp orbii descifrează de-a lungul vieţii sensul negrului şi roşului, iar Homer încă mai călătoreşte din cetate în cetate.
“ceilalți lupi m-ar sfâșia dacă ar știi că urletul meu e în realitate... un plâns”
Al meu bărbat-fantomă mă adoarme sub privirea indiferenței.
-Ești plictisitoare, grasă, prea casnică...îmi zbiară pe note, cântecul de adormit neveste.
-Hei, șoptesc...nu-mi ucide și câinii de pază !
Îmi întorc privirea tinereții destrămate, îl văd cum întinerește cu anii mei.
Smulge calculatorul din priză, sorbind alcoolul fiecărui perete ce ne desparte.
Tristă, las câinii să mă latre...
Eu, cel care ajunge în partea cealaltă spărgând Zidul, nu sunt același cu Eu care am ajuns în partea cealaltă sărind Zidul. Suntem doi inși total diferiți, atat de deosebiți incât nici nu aș putea spune « suntem « , « noi » sau « doi » fără a comite o cumplită nedreptate față de lucrurile care ne despart. De altfel eu, cel care vorbesc acum, nici nu ii tolerez la fel pe cei doi. Spre exemplu, nu mă suport deloc pe eu, cel care am spart Zidul.
Icoană autentică (care-mi aparține), pictată pe sticlă vălurită fabricată manual, din Sibiel.
*
Ramură a artei culte central europene, pictura pe sticlă a născut in prima jumătate a secolului al XVIII-lea, atât primele tablouri populare pe sticlă, hinterglasbilder, cât și un exod de colportori în teritoriile învecinate. Totodată, românii aflați în centrele de manufactură a sticlei din Boemia, Moravia sau Slovacia au adus aceasta tehnică pe tărâmurile lor natale, unde ea s-a suprapus peste fondul ancestral de creație populară.
Comentarii aleatorii