o lume abătută mergând în totală neştire străbătută de fiorii unui timp ce nu găseşte salvarea înghesuită între toţi elia nu mai suportă începe să alerge ţipând cei din jur se dau la o parte surprinşi ea percepe cum eliberează tensiunea ce-i strânge inima ele văd ţipătul un drapel mai întâi o femeie apoi două trei patru îi calcă pe urme cedează psihic încă una şi încă una se revoltă isteric bărbaţii micşorează pasul ori chiar rămân pe loc sunetele devin tot mai ascuţite mai greu de suportat nu au cum să fugă îşi astupă urechile alţii cad în genunchi sfârşiţi
femeile simt în ele pofta de tăcere cum creşte din milă ochii le devin strălucitori un timp se privesc atent apoi strâng rândurile iar şi pornesc mai departe către oriunde
Sînt un nesuferit. Sînt un nesuferit doar gîndindu-mă că am să scriu ceea ce am să scriu. Și totuși ce face omul cînd simte că trebuie să scrie sau să spună ceea ce crede? Cîndva oamenii mureau pentru asta. Sau erau surghiuniți. Sau torturați cu metode la care prefer să nu mă gîndesc acum. Și totuși făcea oare pedeapsa ca gestul să le fie ceva mai puțin împovorător? Poate. Cînd ai dreptul să spui ce gîndești sau ce crezi nu te mai confrunți cu un oponent care te înobilează, chiar pe eșafod. Cînd ai acest drept și îți este protejat totul devine vag și obositor. Ca o luptă cu pustiul. Oamenii nu mai au chip. Devii propriul tău judecător, propriul tău dușman. Ei rămîn doar un public amorf dincolo de orizont. Ca un zgomot de fond care nu te părăsește niciodată.
Mai mult ca sigur, din pricină că, în copilărie, dar şi în tinereţe, am tot privit în curţile altora coroana unor nuci uriaşi, sau pentru că am citit poeme şi povestiri despre măreţia şi viaţa lungă a acestor copaci, în urmă cu vreo doisprezece ani, la vreun lustru după ce am avut, la ţară, casa mea „pe pământ”, am îngropat, prin noiembrie, în grădină, două nuci. Primăvara, din una dintre ele a răsărit un arbust firav care, încet-încet, a început să crească şi să devină tot mai viguros. Am descoperit atunci că e cam aproape de gard şi că, dacă va creşte, va ameninţa să atingă cu crengile dinspre stradă firele liniei electrice. Dar nu l-am scos spre a-l răsădi, socotind că nu i-ar fi bine. De vreo trei ani rodeşte. Are o coroană superbă, înaltă şi largă.
Desigur că au fost și peripeții, chiar plecând de pe “un ciob de stea”, dar din partea mea (și cred că e reciproc) respectul cuvenit poetei Cristina Ștefan nu a lipsit. Afară e acum o toamnă bolnavă. Mă aplec și mi-e dor să recitesc volumul Cazier Incomplet, dedicația duioasă, vorbele de suflet și din suflet ale autoarei. Cartea a apărut la editura Rovimed Publishers, Bacău, 2011, cu o prefață mai mult decât onorantă, deci meritată. Ea este semnată de Calistrat Costin, un nume ce nu mai are nevoie de prezentare.
De multe ori îmi spuneai, mai ales în ultimul timp, că o să pleci ...
„Cam atît am avut de făcut pe aici, atît am putut să fac, iar acum e vremea şi pentru odihnă”.
Ştiu că ţi-ar fi părut rău să pleci vara, că n-ai mai fi simţit mirosul de grîu proaspăt din hambar, toamna ţi-ar fi părut rău de strugurii rămaşi neculeşi, iarna că i-ar fi fost greu mamei să facă pîrtie pînă în fundul grădinii, iar primăvara că nu te-ai mai fi uluit de rîndunelele care-şi găseau cuibul, cel de la streaşina casei, după atîta zbor .
Într-o zi m-a sunat mama şi mi-a spus că a rămas singură ...
Te-am găsit odihnindu-ţi mîinile bătătorite, aşa cum ţi-au fost toată viaţa şi pe care le ştiam de cînd eram copil, cînd mîngîierea lor lăsa urme pe pielea mea fragedă. Erau urme de coasă, de topor, de sapă ...
Comentarii aleatorii