Fără acțiune un roman are puține șanse să capteze atenția. Zic eu. Dar cine sunt eu să zic ceva? Sunt și eu acolo, un individ. Cu aere. Aș putea oare scrie un roman? Nu cred. Sunt prea leneș. Dar nu e numai asta. Mai e ceva, extrem, extrem de important. N-am niciun pic de talent și, mai ales, nu prea am ce spune. Un subiect, o idee măcar, un licăr de speranță într-o idee. Și-atunci? Care-i șpilul? De ce mă complac în nevoia de a scrie un roman? Oare chiar am nevoie de asta? Nu am nevoie, mai curând, de o femeie? Ei, cum nu? Ba chiar am.
ne cunoșteam demult uneori îmi spuneai că ai vrea să faci dragoste cu mine apoi fugeai ca un copil. da ce tu crezi că eu aveam mai mult curaj?
s-a întîmplat în sfîrșit. o noapte ca o febră ca un bombardament intens ca o o ultimă noapte înainte să se coboare dumnezeu pe pămînt. dimineață din noi nu mai rămăseseră decît niște picături de sudoare. așa ne-a găsit soarele. trupul tău în trupul meu ca o țestoasă în carapace. cînd am plecat mi se părea că trag lumea după mine ca pe-o adunătură de vreascuri.
pal paletă bicicletă și la urmă motoretă. așa mă strigau două colege de clasă din generală. erau surori dintr-o familie de țigani și le spunea bodgros. eu le spuneam botgros. aveau același drum spre casă ca și mine. pal paletă biciletă și la urmă motoretă urlau cînd mă vedeau. de ciudă aruncam în ele cu castane.
fireşte că-ţi aminteşti ce îţi scriam la fiecare sfîrşit de săptămînă. aşteptam să te întorci şi să citeşti. aflasem că răspunsul tău stă în freamătul genunchilor nicidecum pe buze sau în priviri. aşezată pe masa din bucătărie cu picioarele atîrnînd, uneori genunchii tăi se albeau de atîta strînsoare încît ştiam că eşti îndestulată deja de lumina din tine. orice scînteie în plus te-ar fi transformat în cenuşă. legenda păsării phoenix la ceas tîrziu ne-ar fi istovit pe amîndoi prin repetabilitate.
Personajele din mine plâng. Personajul din mine plânge. Alunecă în ploaie o dată cu taxiul, fără a-și regăsi echilibrul și plânge.
Eu nu plâng, dar mi-e foame. Am venit până aici prin apă, pe jos. Începând de lângă mâna mea, așezată pe marginea paharului, lumea se întinde molatec, înghițind totul ca o mânușă uriașă. Mi-e foame, poate că ar fi mai bine să-mi iau și ceva de mâncare.
Ultimele zile ale anului mi se încolăcesc în jurul gâtului. Dacă m-ar întreba cineva pe mine, aș face anul rotund, fără zile de început, fără zile de sfârșit. S-ar rostogoli ca o bilă până undeva pe sub vreun pat și-aș uita de bilanțuri. Ar ieși din când în când Coffee, pisica mea, jucându-se cu el, de prin unghere.
Comentarii aleatorii