Impresionată de legenda Meduzei, Silvia Miler revine acum în fața cititorilor cu volumul de versuri "Incantațiile Meduzei" (Bacău, Editura „Casa Scriitorilor”, 2006, prefață de Marius Manta). Deja se conturează o voce proprie în poezie, prin transpunerea în versuri a unei legende din mitologia greacă, în care forma de exprimare poartă amprenta puternică a lirismului din poezia populară română. Astfel, autoarea incită cititorul să descopere povestea, să relectureze poezia "Lacrima Meduzei" urmărind firul epic. Meduza a fost la început o fecioară frumoasă. Dar s-a îndrăgostit și s-a iubit cu Poseidon în chiar templul Atenei, ceea ce a atras mânia zeiței.
când să întoarseră de la cimitir găsiră tolănit aici pe prispa din dială un mârtan sur cu ochii verzi cu mustățile pârlite și coada scurtată- o arătare cam hâdă carevasăzică- de curând aleasă cu semne de bună purtare în vreo pățanie nimerită cine știe cum prin lumea cea plină de încăierări a mâțelor lelița Măria își văzu de rostul pomenii și de toată rânduiala care să cădea în cea zî blestemată iar când să mai potoliră și năcazul și grijile începu să întrebe de n-a știi careva a cui a fi străina vietate întrebă în dială și în vale pe linia principală și pe ulițe că vorba ajunse din gură în gură hăt departe tocma la Chiva lu Miai în capu satului nima nu știa nimic de nici un mârtan
Mi-e un somn de crăp, sau poate e greșită expresia și se referă doar la cele culinare. Tocmai am ieșit de pe facebook unde găsisem frazeta, drăguță de altfel dpdv american, cumva al limbii engleze vreau a spune, din Seinfeld: Well I, uh, I'm not sure how you pronounce it or anything, but I, uh, I believe it's Ménage à Trois?
Încep astfel aceste cuvinte doar pentru că am cunoscut umorul sănătos al Adrianei Lisandru, cea despre a cărei carte excelentă doresc să bat câmpii cât mă vor ține ochii, mâinile și sinapsele. Nu pot rata o asemenea șansă. Și nici cartea cred.
în palmele sale trudite o pasăre moartă de spaimă şi frig învie deasupra lumii o bătaie de inimă urmată de o alta şi o alta mai puternică membrana visului e caldă precum un cuib iar visul pluteşte liber sămânţă spre pământ
în ochii săi limpezi sufletul meu răscolit şi agitat se linişteşte îşi pierde maturitatea chinuitoare se vede pe sine într-o lacrimă iertătoare
Am învins natura, i-am exterminat pe primitivii din junglă, am civilizat forțat credințele barbare. Praf și pulbere s-a ales de toate pe unde-am trecut cu reforma rațiunii noastre, numai pe bunul Dumnezeu nu L-am putut învinge, nu L-am putut ucide sau civiliza. Ne sfidează cu nepăsarea lui strigătoare la cer (care, culmea! în contra tuturor științelor, îi aparține) față de bunele noastre intenții de asimilare. Și pentru că suntem atât de neputincioși, bocim.
Comentarii aleatorii