De Adi (a. g. secară) mă leagă o prietenie frumoasă care a început în timpuri coapte, timpuri când am descoperit în cel ce scria despre minunatele mele poeme mai minunatele sale impresii. De atunci am început să îl privesc cu sufletul și am continuat să îi privesc și scrisul la fel.
«Tatăl nostru Carele eşti în ceruri... Ia uite ce de fân ați scos din iesle! Mânca-v-ar lupii de dihănii să vă mănânce! Că hăbăuci mai sunteți, v-ați tontit de totul totului! Iar tu Ioane dă cu coasa până la a șaptea nădușeală, după fiecare fir de iarbă, iar voi?!... Sfinţească-Se numele Tău... Nu, așa nu merge Daru, n-o să fie după tine fătu meu! Dacă te mai prind că scoți fânul cu coarnele o să rozi ieslea goală mai ceva ca vaca Ștefoaiei și nu te mai uita cu ochii ăia la mine că pun biciul pe tine! Vie împărăţia Ta... Ia picioru’, Cheșa! Uită-te ce fân mândru și proaspăt de-mi vine mie să-l mănânc, iar ei... E-e-e bată-vă norucu’ să vă bată, că v-ați jupănit de tot! Nu vă mai pun nimic în iesle, nimic! Înțelesu-m-ați?...
Păreau alte camere. Mereu altele. Aceiași pași între uși. Duceri, întoarceri, muchii, pereți. Pe aici se intră. Acolo se rămâne un timp. Unde este ieșirea? Nu contează acum. Sunt acasă. Drumuri făcute cu ochii închiși. Le știm pe toate fără nicio mirare. După miros, după contur. Se răcește totul, totul este aspru și rece ca muzica de fanfară pe un vinil zgâriat. Venele se îngroașă, aveți colesterolul crescut ești anunțat din când în când. Un timp nu îți pasă. Pipăi pereții. Recunoști tapetul sfâșiat, umezeala lor familiară. Ești acasă. Ești în siguranță.
Unii mă întreabă de ce nu mai scriu. Uneori o fac puțin mustrător chiar. Îmi place senzația asta de a fi mustrat; așa mai mult sau mai puțin aluziv. Poate este și asta o umbră de masochism. Fericirea, stabilitatea au dezavantajele lor. Durerea, suferința devin rarități. Nu este oare acesta prețul succesului maturizării? Capacitatea de a te adapta. Meșteșugul găsirii echilibrului și arta evitării nenorocirii. Poate chiar conviețuirea cu pericolul, cu dușmanii. Sau poate înțelepciunea de a nu mai crede în fericire. Adică în „orice fel de fericire”.
Așa cum mizeria lumii se depune ca roua pe petalele sufletului nostru, noi vom continua să închidem ochii în speranța că vom vedea un întuneric mai curat și mai frumos mirositor decât lumina fiecărei seri în care mulți dintre noi își plâng existența. Care deși a fost modelată de ei, este la fel de nemulțumitoare ca atunci când ar fi fost scoasă din cuptorul unui olar beat care, înconjurat de aburii de alcool emanați de propria respirație, cu un zâmbet știrb și cu dinți înnegriți, spune că totul arată exact așa cum ar trebui să arate… Ironia unui Dumnezeu ucis, care se răzbună cu o plăcere creată de noi prin lumea în care trăim și pe care am binecuvântat-o oferindu-i în dar, prima și ultima noastră suflare.
Comentarii aleatorii