Mi-am petrecut adolescenţa prin Bucureşti, pe Dudeşti şi Calea Văcăreşti. Unde, în afara derbedeilor din găştile de cartier - pe care îi frecventam cu asiduitate - îmi intrase în cap şi poezia. Şi, prin urmare, pe la 15 - 16 ani, iată-mă şi pe la cenaclul UTC (Uniunea Tineretului Comunist) unde m-am întâlnit, în afara lui Labiş (pentru scurt timp), cu Grigore Hagiu, Ilie Constantin, Nicolaie Breban, etc., şi Florin Mugur. Ne regăseam, în afara cenaclului, pe la unul şi altul, pe acasă. Mai mult pe la mine - după câte îmi amintesc - pentru că, în afara unui spaţiu mai mare, se mai găsea şi câte un vin bun de Drăgăşani sau Urecheşti, adus de taică-meu (inginer silvic) din deplasările lui prin ţară. Am şi acum în minte unele versuri ale lui Florin:
Rezemat în furca gândului, Gheorghe aştepta un semn al ţarinei. Era la Răpciune şi bărbatul strângea plugul de coarne, fierul însufleţindu-se de arsura mâinilor lui. Murmura rugăciunea de binecuvântare a plugului, aşa cum o învăţase de la ăl bătrân. Acum îmbătrânise şi Gheorghe. Odată cu ţarina sa. Dar nu voia să arate asta pământului. Căci pământul ştie să citească pe chipul omului ca într-o carte deschisă. Şi acolo unde găseşte pagini rupte, cuvinte amorţite de vreme, uitate, abia caligrafiate de peniţa soartei, pământul ştie că locul omului acela nu mai este sub soare. Şi-l trage la el, amestecându-l cu greierii ascunşi prin ierburile pitice. Cu uitarea ce manâncă lacom amintirile, lăsând un loc gol pe crucea purtată de om în spate preţ de o viaţă.
ne cunoșteam demult uneori îmi spuneai că ai vrea să faci dragoste cu mine apoi fugeai ca un copil. da ce tu crezi că eu aveam mai mult curaj?
s-a întîmplat în sfîrșit. o noapte ca o febră ca un bombardament intens ca o o ultimă noapte înainte să se coboare dumnezeu pe pămînt. dimineață din noi nu mai rămăseseră decît niște picături de sudoare. așa ne-a găsit soarele. trupul tău în trupul meu ca o țestoasă în carapace. cînd am plecat mi se părea că trag lumea după mine ca pe-o adunătură de vreascuri.
În casa păpuşilor madona are cozile de aur împletite. Nu a văzut niciodată un curcubeu. Norii sunt mai departe ca soarele, spărgătorul de nuci trăieşte, albă ca zăpada rămâne tot albă în racla ei, toate păpuşile prind viaţă când se întoarce cheia cea mare în pendula veche.
Oamenii ne îndeamnă să fim cinstiți cu noi înșine. Și o spun cu convingere. Ca și cum ar fi un fel de panaceu sau o mare eliberare. Fără să știe poate, sărmanii de ei, ce ne paște atunci cînd acceptăm în final să o facem. Cum devenim praf de pușcă iar iubirea devine scînteie. Vezi, de aceea cei mai mulți, imensa majoritate, se mint, se ignoră, se evită pe ei înșiși, și pot dormi atît de liniștiți. Și le merge bine. Atît de bine.
Comentarii aleatorii