nu am scris de cîteva luni. adică de la „feng shui în lucernă”- o parodie deosebită. cred că succesul ăsta m-a dat peste cap. mai primesc și acum numeroase mail-uri de felicitare din partea unor asociații umoristice de cartier. desigur, personalitatea mea universală nu poate fi raportată la un areal așa de restrîns. invidioși, unii dintre prietenii mei înveșmîntați în pixeli m-au abandonat – doare al dracului să realizezi că ești butonul x al unei ferestre virtuale.
-am găsit întîmplător pe internet un anunț, cumpără o sută de pixeli la prețul de doar un ron per pixel. nu mulțumesc. la prețul ăsta nu îmi permit nici măcar un deget care să mă certe. de răscumpărarea unui chip la un frame decent nici nu poate fi vorba-
Sorb cafeaua cu pai paralel, cu buzele strânse în formă de muon, miezul deprimat al zilei mă ţine treaz, nu am vazut azi flori şi nici glastre cu muştar înflorit. E o penurie de gesturi şi mirodenii în abstract, lipsesc gusturi simple, mă uimesc: lumina polară, biscuiţii fără sare, fetiţele ce nu ies din şotron de teama maturizării imediate. Uneori rumegăm o idee, o molfăim câţiva ani ca să o abandonăm în favoarea unei doctrine de design mai nou.
România. Am vrut să scriu ceva despre ea dar a devenit dintr-odată banal. Cam ca atunci cînd iubești. Și ai iluzia unicității. Iar vorbele nu dispar ci doar te incomodează. Deși îți dai seama că toată iubirea asta e ridicolă. Ca un pantalon rupt în fund. Pentru că România este o iluzie. O amăgire cu care ne legănăm copilăria existențială. Aiurea! România există! Adormi pe ea ca pe o bucată de asfalt. Sau ca pe marmura slinoasă a unei gări. Și te întrebi ce oameni or fi trăind acolo, în văgăunile ei. Și visezi. Visezi la vremea cînd toți hackerii României vor face grevă și vor schimba iluzia lui azi în ceva mai mult. Și poate se vor maturiza. Numai atît cît să devină din ce în ce mai milionari și mai utili. Visezi la un aeroport sau măcar la un pod acolo unde ai nevoie. Poate o autostradă.
Daca ar fi posibil de scris o parodie a Bibliei la care să râdă și Papa de la Roma, în mod cert Dorin Cozan ar articula-o. Și, bănuiesc în mod sigur, (cum ar spune autorul) că niciun creștin nu s-ar simți ofensat. De altfel probabil ar jubila. Cei mai inteligenți desigur.
„Dacă aș fi poet, acum aș exagera un picuț, și aș spune că așa-i cu dragostea: te uiți, te ia pe sus, te sucește la minte și, când e mai sus, mai frumos , îți dă la cocoașă.”
România ca România dar românul.... Am o grămadă de prejudecăţi. Probabil este din cauza imaginaţiei. Deunăzi cineva, “nu spui cine, persoană importantă”, mă acuza că am prea multă imaginaţie. Şi că mai toate metehnele mele se trag din asta. O fi, nu zic nu. Orice poate implica “collateral damages”, cu atît mai mult imaginaţia… mea. În orice caz cînd mă gîndesc la român imi imaginez un cioban. Un oier, păstor, păcurar sau cum i s-o mai spune. Cam asta e românul pentru mine. Şi nu neaparat din cauza Mioriţei sau a Baltagului. Deşi e posibil ca ele să confirme prejudecata mea cum că românul este eternul cioban. Poate de aceea şi prin Albania sau Macedonia rubedeniile noastre mai îndepărtate tot ciobani sînt.
Comentarii aleatorii