Ştii? Zânele nu se îndrăgostesc niciodată. Ele locuiesc într-o preafrumoasă pădure, nu foarte departe de aici. Copacii le apără pe fiecare cu lumina lor verde, coaja bătrână sclipeşte în noapte ca firele de apă sub lună. Cum au trecut mai bine de 10 minute de când nu îţi găseşti ochelarii, mi-ai spune, desigur, că ţi i-am ascuns eu, printr-o vrajă micuţă, de pădure. „Nu ai ghicit nici acum. Aveam nevoie să fiu oblojit. Aveam nevoie de tine.” Tu nu ai nevoie de mine… Nu mai spune asta acum. Mai bine să urcăm. Doar aşa păcălim frigul. Câte pietre să fie? Pune piciorul acolo. Da. Pe cea dintâi. Aşa. Ca la şcoală. Le luăm pe fiecare cu binişorul. De la început, până când învăţăm numărătoarea sutelor, sau poate a miilor. „Eu zic mai bine să rămânem aici; cerul pare pătat cu pietrele templului.” Da. Aşa pare. Mâzgălit cu pietre din mijlocul lumii.
Rezemat în furca gândului, Gheorghe aştepta un semn al ţarinei. Era la Răpciune şi bărbatul strângea plugul de coarne, fierul însufleţindu-se de arsura mâinilor lui. Murmura rugăciunea de binecuvântare a plugului, aşa cum o învăţase de la ăl bătrân. Acum îmbătrânise şi Gheorghe. Odată cu ţarina sa. Dar nu voia să arate asta pământului. Căci pământul ştie să citească pe chipul omului ca într-o carte deschisă. Şi acolo unde găseşte pagini rupte, cuvinte amorţite de vreme, uitate, abia caligrafiate de peniţa soartei, pământul ştie că locul omului acela nu mai este sub soare. Şi-l trage la el, amestecându-l cu greierii ascunşi prin ierburile pitice. Cu uitarea ce manâncă lacom amintirile, lăsând un loc gol pe crucea purtată de om în spate preţ de o viaţă.
Da, voi purta şi eu toată viaţa în spate, cadavrul monahului care nu am fost. Doar în tăceri voi plânge pe piatra gândului tăriile la care, în lume, nu am ajuns. În marile singurătăţi din mine, ca-ntr-o chilie săpată-n stâncă, voi renunţa la lume fără să mă tund, fără să-mi las barbă de sihastru.
Ascultarea mea va fi glasul conştiinţei, căci ea este vocea lui Dumnezeu.
Cred că fiecare dintre noi a avut măcar un gând spre spiritul de sărbători din iernile când eram copii, când percepeam altfel bradul de Crăciun, cadourile de sub brad, aduse neapărat de Moş şi toată această bucurie despre care, adulţi fiind, ne întrebăm, nostalgic, unde a dispărut şi dacă va mai reveni cândva.
Oamenii ne îndeamnă să fim cinstiți cu noi înșine. Și o spun cu convingere. Ca și cum ar fi un fel de panaceu sau o mare eliberare. Fără să știe poate, sărmanii de ei, ce ne paște atunci cînd acceptăm în final să o facem. Cum devenim praf de pușcă iar iubirea devine scînteie. Vezi, de aceea cei mai mulți, imensa majoritate, se mint, se ignoră, se evită pe ei înșiși, și pot dormi atît de liniștiți. Și le merge bine. Atît de bine.
Comentarii aleatorii