Te însoțește o frică permanentă cînd scrii poezie. De aceea nu o faci cu plăcere. Niciodată. O faci cel mult din nevoie. Iar nevoia înseamnă vulnerabilitate. La fel ca minutele cînd un avion sofisticat de război se atașează la conducta suspendată a unei cisterne zburătoare. Necesitatea imperioasă îl face extrem de vulnerabil. Iar vulnerabilitatea nu ne place. O privim ca pe un pericol. Într-o cultură a imaginii, succesului și onoarei nevoia te face egal cu ceilalți, accesibil, neinvincibil.
Unii mă întreabă de ce nu mai scriu. Uneori o fac puțin mustrător chiar. Îmi place senzația asta de a fi mustrat; așa mai mult sau mai puțin aluziv. Poate este și asta o umbră de masochism. Fericirea, stabilitatea au dezavantajele lor. Durerea, suferința devin rarități. Nu este oare acesta prețul succesului maturizării? Capacitatea de a te adapta. Meșteșugul găsirii echilibrului și arta evitării nenorocirii. Poate chiar conviețuirea cu pericolul, cu dușmanii. Sau poate înțelepciunea de a nu mai crede în fericire. Adică în „orice fel de fericire”.
În ziua aceea am intrat la mort. După datină, oglinda era acoperită. Dar, mă gândeam eu, sunt atâtea oglinzi neacoperite în încăpere: ochii celor care stau de priveghi sunt deschişi şi în fiecare ochi se oglindesc şi ochii vecinilor. Câteodată o lacrimă oglindeşte şi ea lumânarea de veghe. Oglinzile nu au sfârşit, cresc una din cealaltă, ca fântânile adânci în adâncul fântânilor. Celelalte lucruri au un cadru bine delimitat în spaţiu – există un capăt al ploii, un capăt al vocii mele sau al auzului celui care mă poate asculta.
O mulțime de lucruri a trecut peste noi. Și poate o altă mulțime va trece la fel. Ca o puzderie de furnici peste coaja unui pepene spart la marginea drumului. Le-am simțit pe fiecare și puțin cîte puțin le-am uitat. Dar va fi foarte greu să uit zilele și nopțile acelea. Timișoara mea - pentru că atunci era a mea și eram al ei - cu ochii roșii de nesomn și zvîcnind a adrenalină. Noaptea aceea de 16 Decembrie cînd în curtea FAEM-ului s-a strigat prima dată „Jos Ceaușescu!” și la balconul lui Traian am tras aerul rece al nopții în piept ca și cum aș fi mușcat din univers.
Încă mai trăiesc, îmi privesc cu disperare adâncă mâinile, şi ele îmi spun că încă trăiesc. Da, pot să îmi închid ochii şi să privesc viaţa cum o fac orbii, pot simţi nedefinitele pânze ale durerii. Şi dacă doare, încă trăiesc, nu-i aşa?
Comentarii aleatorii