Nichita, Dimov, Brumaru, Mazilescu, Baltag, Mircea Ivănescu (unii dintre ei acum uitați) și nu, în ultimul rând, Cezar Ivănescu (dispărut fizic, de curând, definitiv, dar nu și din sacralitatea poeziei), mi-au „bântuit” frumos nu adolescența, ci maturitatea.
Comparați, vă rog, finalurile cu „reptiție” – proprii melosului nostru autohton - din următoarele două poezii ale volumul „Doina” (pentru care, pe timpuri, pe care le cred pe veci apuse, Poetul a făcut greva foamei pentru că cenzura îi blocase apariția), în opoziție cu unele „finaluri”, chipurile „surprinzătoare” (dar, de multe ori, de-a dreptul absurde – ci că ar constitui un fel de „koan”-uri !) practicate acum într-o goană besmetică după o „noutate” subculturală, pub (de import):
Moartea are timpul de partea ei. Mereu. Așteaptă. Uneori se mai grăbește, așa din amuzament, nu din lipsă de ocupație. Are nevoie de... diversitate. Ca un holtei trecut de prima tinerețe, dar, în principiu, n-are de ce să se grăbească: are câștigul garantat. Ca într-o afacere cu statul: nu contează când incasezi banii, contează siguranța încasării lor. E adevărat, dacă aștepți prea mult dai faliment, dar în cazul ei așa ceva nu se poate întâmpla. Încă. Pe piața asta câștigă doar unul. Una, de fapt. Doar că, la un moment dat și afacerea asta, ca mai toate afacerile, va sucomba. Cum când?
România ca România dar românul.... Am o grămadă de prejudecăţi. Probabil este din cauza imaginaţiei. Deunăzi cineva, “nu spui cine, persoană importantă”, mă acuza că am prea multă imaginaţie. Şi că mai toate metehnele mele se trag din asta. O fi, nu zic nu. Orice poate implica “collateral damages”, cu atît mai mult imaginaţia… mea. În orice caz cînd mă gîndesc la român imi imaginez un cioban. Un oier, păstor, păcurar sau cum i s-o mai spune. Cam asta e românul pentru mine. Şi nu neaparat din cauza Mioriţei sau a Baltagului. Deşi e posibil ca ele să confirme prejudecata mea cum că românul este eternul cioban. Poate de aceea şi prin Albania sau Macedonia rubedeniile noastre mai îndepărtate tot ciobani sînt.
îţi scriu din nou de pe ţărmurile albe şi pustii. aici, împreună cu primul meu grămătic Alesandros îmi petrec ultimele zile ale vieţii mele. a trecut destulă vreme de cînd cineva a venit la mine – nu, nu era plăsmuire aievea era, aşa cum ţi-am spus - şi a zis: eu sînt partea de vorbire care se cuvine să stea înaintea ta pentru a da sens mișcării. ştii că de atunci singura cămaşă pe care am îmbrăcat-o ai fost tu. îţi aminteşti visul meu care se repeta de fiecare dată cînd puneam capul pe hîrtie ca pe o pernă? o cunună perlată cu amintiri aşezată pe creştetul morţii! îl mai am încă dar azi nu mă mai cred aşa de tînăr şi frumos văzut de sus.
când să întoarseră de la cimitir găsiră tolănit aici pe prispa din dială un mârtan sur cu ochii verzi cu mustățile pârlite și coada scurtată- o arătare cam hâdă carevasăzică- de curând aleasă cu semne de bună purtare în vreo pățanie nimerită cine știe cum prin lumea cea plină de încăierări a mâțelor lelița Măria își văzu de rostul pomenii și de toată rânduiala care să cădea în cea zî blestemată iar când să mai potoliră și năcazul și grijile începu să întrebe de n-a știi careva a cui a fi străina vietate întrebă în dială și în vale pe linia principală și pe ulițe că vorba ajunse din gură în gură hăt departe tocma la Chiva lu Miai în capu satului nima nu știa nimic de nici un mârtan
Comentarii aleatorii