Precum o minge yo-yo albastră, pământul trage înainte şi înapoi către pumnul unui copil. Copilul e mulţumit ca Dumnezeu înainte de ziua a şaptea. Plouă cu indiferenţă de vreo câteva ore şi e încă primăvară. Toţi oamenii binecuvântaţi să fie singuri stau ca seminţele şi dospesc în găoace fără speranţa unui răsărit.
Prietene.
Prietene ştiu.
Că au fost între noi şapte ore şi un ocean.
Aici februarie are 28 de grade.
În prima dimineaţă am văzut balene jucându-se în golf.
Un spectacol halucinant, părea mai degrabă un efect secundar de la cele 21 de ore de zbor şi 2 escale în care nu am pus geană pe geană, când începi să iubeşti consistenţa betonului.
Soarele mexican îţi presară chili pe corp, după numai o oră pe şezlongul de lângă piscină, pielea începe să usture.
Aşa că ne urcăm într-un autobuz cam deşelat în care nimeni nu miroase a transpiraţie şi ajungem în locurile unde s-a filmat „Noaptea Iguanei”. Când mă voi întoarce vreau să văd neapărat pelicula asta.
Am învins natura, i-am exterminat pe primitivii din junglă, am civilizat forțat credințele barbare. Praf și pulbere s-a ales de toate pe unde-am trecut cu reforma rațiunii noastre, numai pe bunul Dumnezeu nu L-am putut învinge, nu L-am putut ucide sau civiliza. Ne sfidează cu nepăsarea lui strigătoare la cer (care, culmea! în contra tuturor științelor, îi aparține) față de bunele noastre intenții de asimilare. Și pentru că suntem atât de neputincioși, bocim.
Bucovina... Dealuri înalte, cu păduri revărsate anunţând munţii. Şi oamenii au aici vocaţia ascensionalităţii. Le privesc gesturile, le caut privirera - sunt dinamice şi agere, hotărâte şi demne, naturale şi crispate în cutezanţa lor.
Câmpuri pătate cu oi. Cer pătat cu nori.
Lunca Moldovei scăldată în verdeaţă. Ochiuri de lumină şi vârtejuri vegetale... Căsuţe solitare - bulgări de viaţă umană. În curgerea ei vaporoasă, învăluită uşor în ceaţă, apa devine translucidă şi ireală, împrumutând efecte cromatice nebănuite, aproape eterice.
Comentarii aleatorii