Tinereţea este ca o poşetă de damă. O arunci pe un umăr, nici nu trebuie să ştii care, şi pleci. Alergi, aproape. Sari ca un cangur cu marsupiul strâns pe corp, eventual cu o curea lată şi o cataramă care se lasă greu pe un picior, nu contează care. Şi mai apeşi, din când în când, casca audio inside în ureche, fredonând o melodie, care, se pare că este pe aceeaşi frecvenţă cu globulele roşii, deci, chiar dacă poate să ţi se facă piele de şarpe când auzi cuvântul spanac, s-ar spune că tu stai foarte bine cu hemoglobina.
în palmele sale trudite o pasăre moartă de spaimă şi frig învie deasupra lumii o bătaie de inimă urmată de o alta şi o alta mai puternică membrana visului e caldă precum un cuib iar visul pluteşte liber sămânţă spre pământ
în ochii săi limpezi sufletul meu răscolit şi agitat se linişteşte îşi pierde maturitatea chinuitoare se vede pe sine într-o lacrimă iertătoare
Poetul este manifestarea supremă a involuției umane. El și incapacitatea lui de a se adapta, de a supraviețui cu tot dinadinsul. Nu poți să nu fii uimit de atracția lui față de lucruri care nu folosesc propășirii speciei, de atracția lui față de imaginar și iluzii. Poetul este implicația logică a creației.
Ştii? Zânele nu se îndrăgostesc niciodată. Ele locuiesc într-o preafrumoasă pădure, nu foarte departe de aici. Copacii le apără pe fiecare cu lumina lor verde, coaja bătrână sclipeşte în noapte ca firele de apă sub lună. Cum au trecut mai bine de 10 minute de când nu îţi găseşti ochelarii, mi-ai spune, desigur, că ţi i-am ascuns eu, printr-o vrajă micuţă, de pădure. „Nu ai ghicit nici acum. Aveam nevoie să fiu oblojit. Aveam nevoie de tine.” Tu nu ai nevoie de mine… Nu mai spune asta acum. Mai bine să urcăm. Doar aşa păcălim frigul. Câte pietre să fie? Pune piciorul acolo. Da. Pe cea dintâi. Aşa. Ca la şcoală. Le luăm pe fiecare cu binişorul. De la început, până când învăţăm numărătoarea sutelor, sau poate a miilor. „Eu zic mai bine să rămânem aici; cerul pare pătat cu pietrele templului.” Da. Aşa pare. Mâzgălit cu pietre din mijlocul lumii.
- Aveam un amic care era într-o criză şi nu ştia decât faptul că el o să moară şi că totul se rezumă la moarte, acea moarte care o să vină într-un mod inevitabil.
- Adică, nici nu se pune problema că ar putea să supravieţuiească...?
- Nu, prietenul ăsta ştia că orice face el nu foloseşte la nimic, dar printr-un ciudat salt al vieţii...
- Paradoxal salt...
- Da... el găseşte de cuviinţă în momentele respective să o ia pe ocolite spre moarte
- Păi, stai un pic, eu credeam că vorbeşti despre momentele alea din faţa morţii, când ştii că ea este foarte aproape... nu în bătrâneţe...
- Da, în aşa situaţie se şi afla... chiar înainte de a muri...
Comentarii aleatorii