femeie, draga mea
astăzi mi-a fost mai bine şi am lucrat la scena din grădină. pentru sufită am ales o catifea roşie cu dragoni celeşti brodaţi în borangic auriu. crezi că e mult un sac de orez? atunci află că în preţul ăsta au intrat şi patru culise din hîrtie Tsai Lun pe care Alesandros, în onduleuri de sineală a desenat cu peniţa ramuri de cireş. ştii cît de aproape îi eşti! mereu îmi vorbeşte despre tine şi cum într-o zi vei deprinde arta caligrafiei. el îi spune altfel, meditaţia pensulei. uite, săptămîna trecută eram pe plajă, marea se zbătea şi pe sînii ei umflaţi de sare spuma valurilor desena găitane. sfîrcurile împungeau ţărmul. Alesandros îmi zice dintr-o dată – trasează o scară cu trepte din sfoară pînă la cer şi arată lumea cu degetul, tu şi tu şi tu! dar nu am atîta hîrtie! atunci fă-ţi privirea ancoră şi trage cerul mai jos.
când să întoarseră de la cimitir găsiră tolănit aici pe prispa din dială un mârtan sur cu ochii verzi cu mustățile pârlite și coada scurtată- o arătare cam hâdă carevasăzică- de curând aleasă cu semne de bună purtare în vreo pățanie nimerită cine știe cum prin lumea cea plină de încăierări a mâțelor lelița Măria își văzu de rostul pomenii și de toată rânduiala care să cădea în cea zî blestemată iar când să mai potoliră și năcazul și grijile începu să întrebe de n-a știi careva a cui a fi străina vietate întrebă în dială și în vale pe linia principală și pe ulițe că vorba ajunse din gură în gură hăt departe tocma la Chiva lu Miai în capu satului nima nu știa nimic de nici un mârtan
precum laptele de pasăre cu găluşte din albuş cleios, înghiţit fierbinte pe patul de convalescenţă după vărsat de vânt...
diafilmul cu Făt-Frumos din lacrimă, primul mort din viaţă albastru şi trist, preschimbat în apă rece de izvor....
sânii lungi şi scofâlciţi ai bunicii atâta de dragi, care face baie în lighean iarna lângă soba fumegândă...
păianjenul mare, negru şi păros din plastic, primit cadou prin poştă de la o fabrică de jucării...
povestea plină de sadism şi umor negru a lui Max şi Moritz, ilustrată pentru copiii de altădată...
Rezemat în furca gândului, Gheorghe aştepta un semn al ţarinei. Era la Răpciune şi bărbatul strângea plugul de coarne, fierul însufleţindu-se de arsura mâinilor lui. Murmura rugăciunea de binecuvântare a plugului, aşa cum o învăţase de la ăl bătrân. Acum îmbătrânise şi Gheorghe. Odată cu ţarina sa. Dar nu voia să arate asta pământului. Căci pământul ştie să citească pe chipul omului ca într-o carte deschisă. Şi acolo unde găseşte pagini rupte, cuvinte amorţite de vreme, uitate, abia caligrafiate de peniţa soartei, pământul ştie că locul omului acela nu mai este sub soare. Şi-l trage la el, amestecându-l cu greierii ascunşi prin ierburile pitice. Cu uitarea ce manâncă lacom amintirile, lăsând un loc gol pe crucea purtată de om în spate preţ de o viaţă.
Precum o minge yo-yo albastră, pământul trage înainte şi înapoi către pumnul unui copil. Copilul e mulţumit ca Dumnezeu înainte de ziua a şaptea. Plouă cu indiferenţă de vreo câteva ore şi e încă primăvară. Toţi oamenii binecuvântaţi să fie singuri stau ca seminţele şi dospesc în găoace fără speranţa unui răsărit.
Comentarii aleatorii