vladimir e frumos, cu ochii verde nuc, pătrunzători. are mâinile delicate. de artist. m-a pictat și pe mine. în rochiță roșie și cu flori de lavandă în păr. de atâta emoție am uitat să-i mulțumesc și el a mâzgălit repede pânza. a crezut că nu-mi place. uff! îmi venea să-l bat, merita o mamă de bătaie soră cu moartea. apoi s-a închis în el. și eu am fugit în lumea mea. știi tu, lumea aia din fundul pământului unde nu vezi, nu auzi și nu vorbești. mi-au rămas doar gândurile și în timp am învățat să construiesc un imperiu. dar și acolo sunt lacrimi.
***
am putea să ne înjurăm ore în șir
să ne urâm așa cum doar noi putem s-o facem
să ne mușcăm de ceafă să agonizăm asemeni prăzii între colții felinelor
nu ne cunoaștem locuim în aceeași cameră în aceeași viată
de prea mult timp
noi înseamnă o cușcă în care intrăm de bună voie la intervale neregulate
aici se consumă fricile și iubirea și iubirea
doar aici
***
urăsc sărbătorile mai ales zilele de naștere și pe cele onomastice când trebuie să fii altfel într-un fel în care eu n-am învățat niciodată să fiu.
urăsc toate femeile din lume grase slabe cu părul negru sau galben le urăsc dinții albi sau strămbi peste care buzele refuză să se așeze și cuvintele ce vibrează în gurile lor zemoase.
[ doar pe mama o urăsc mai puțin. uneori deloc]
o zi bună vă doresc! să aveți o zi plăcută! uite eu îmi doresc să mi se răspundă la bună ziua cu bună ziua și apoi mai vedem. oricum dacă mi se răspunde invariabil să aveți o zi bună cu siguranță acea zi este compromisă. portarul – cu o aplecare discretă -femeia de serviciu - are și ea personalitatea ei nu? șeful –colțos și încrîncenat- umflata de la resurse umane fals afectată cînd îți dă hîrtia cu disponibilizarea prietenii vecinii, toți au un audio gadget implantat în limbă, o zi cît mai plăcută vă doresc. chiar și părintele Haralambie de la biserica “Sf. Voievozi” mi-a urat duminica trecută - mergi în calea ta și să ai o zi bună fără de păcate fiule. unii pun atîta osîrdie în salut –bună ziua. să aveți o zi bună!
Nichita, Dimov, Brumaru, Mazilescu, Baltag, Mircea Ivănescu (unii dintre ei acum uitați) și nu, în ultimul rând, Cezar Ivănescu (dispărut fizic, de curând, definitiv, dar nu și din sacralitatea poeziei), mi-au „bântuit” frumos nu adolescența, ci maturitatea.
Comparați, vă rog, finalurile cu „reptiție” – proprii melosului nostru autohton - din următoarele două poezii ale volumul „Doina” (pentru care, pe timpuri, pe care le cred pe veci apuse, Poetul a făcut greva foamei pentru că cenzura îi blocase apariția), în opoziție cu unele „finaluri”, chipurile „surprinzătoare” (dar, de multe ori, de-a dreptul absurde – ci că ar constitui un fel de „koan”-uri !) practicate acum într-o goană besmetică după o „noutate” subculturală, pub (de import):
Oare ce este ura? Întrebarea, care de fapt mă deranjează, muşcă şi din rădăcina mea şi din viermele ei. Este ca un cuib de viespi pe care nu ştiu cum e mai sigur să îl înlătur din jaluzelele exterioare ale ferestrei spre uliţa pustie şi sfântă a copilăriei. Spre pacea şi calmul care nu m-au lezat şi nici trădat vreodată, fiindcă aşa mi-a fost felul. Dacă am urât? Da, dar nu cu adevărat. Credeam că urăsc fiindcă suferisem, fiindcă fusesem rănită de anumite persoane.
Comentarii aleatorii