Creierul s-a deconectat
Distrugând punțile.
Liniște.
O mare, adâncă și stranie liniște
Mă cuprinde,
Unduindu-și sinapsele smulse.
Cât sunt eu?
Ultima frontieră a întrebărilor,
Ce se zbate
Înainte de a fi devorată.
Caut să-mi accept limitele
Ce cuprind totul.
Eu.
Universul.
Parte și întreg.
România ca România dar românul.... Am o grămadă de prejudecăţi. Probabil este din cauza imaginaţiei. Deunăzi cineva, “nu spui cine, persoană importantă”, mă acuza că am prea multă imaginaţie. Şi că mai toate metehnele mele se trag din asta. O fi, nu zic nu. Orice poate implica “collateral damages”, cu atît mai mult imaginaţia… mea. În orice caz cînd mă gîndesc la român imi imaginez un cioban. Un oier, păstor, păcurar sau cum i s-o mai spune. Cam asta e românul pentru mine. Şi nu neaparat din cauza Mioriţei sau a Baltagului. Deşi e posibil ca ele să confirme prejudecata mea cum că românul este eternul cioban. Poate de aceea şi prin Albania sau Macedonia rubedeniile noastre mai îndepărtate tot ciobani sînt.
Mi-e un somn de crăp, sau poate e greșită expresia și se referă doar la cele culinare. Tocmai am ieșit de pe facebook unde găsisem frazeta, drăguță de altfel dpdv american, cumva al limbii engleze vreau a spune, din Seinfeld: Well I, uh, I'm not sure how you pronounce it or anything, but I, uh, I believe it's Ménage à Trois?
Încep astfel aceste cuvinte doar pentru că am cunoscut umorul sănătos al Adrianei Lisandru, cea despre a cărei carte excelentă doresc să bat câmpii cât mă vor ține ochii, mâinile și sinapsele. Nu pot rata o asemenea șansă. Și nici cartea cred.
aici în românia e deja 12, dacă erai și tu pe aici probabil că te-aș fi pupat pe obraz, dar ai barbă, mie nu prea îmi place să pup bărbați cu barbă, nu prea îmi place să pup bărbați în general, oameni, le dau o îmbrățișare ca la free hugs, eu mă pup doar cu pisicile, pe nas, nas pe nas, ca eschimoșii,
e deja 12, 12 și ceva chiar, până termin eu de scris aici se face dimineață și vine și la voi 12 a 12-a, dacă nu ne-am mai măsura atâta în ore și zile, și ani, am fi mai fericiți, am trăi de la o viață la alta și ne-ar fi de ajuns
așa, rămânem mereu în urmă, cu o urare, cu o iubire, dacă n-am purta atâtea ceasuri la încheieturi, n-am ști când începe sau când se termină, azi e ziua ta, mâine e mai mult cu o zi, mai puțin cu o zi, acesta e adevărul
Am furat din sufletul unui copac atât cât să îl desenez cu tuşe negre şi roşii în alfabetul nevăzătorilor. Deoarece negrul şi roşul sunt bune pentru benzi desenate şi pentru sloganuri sau firmamente sau chiar vestimentaţie. Sunt culori care se rotesc pe roata olarului. Sunt culori care aleargă una pe cealaltă. Între timp orbii descifrează de-a lungul vieţii sensul negrului şi roşului, iar Homer încă mai călătoreşte din cetate în cetate.
Comentarii aleatorii