România. Am vrut să scriu ceva despre ea dar a devenit dintr-odată banal. Cam ca atunci cînd iubești. Și ai iluzia unicității. Iar vorbele nu dispar ci doar te incomodează. Deși îți dai seama că toată iubirea asta e ridicolă. Ca un pantalon rupt în fund. Pentru că România este o iluzie. O amăgire cu care ne legănăm copilăria existențială. Aiurea! România există! Adormi pe ea ca pe o bucată de asfalt. Sau ca pe marmura slinoasă a unei gări. Și te întrebi ce oameni or fi trăind acolo, în văgăunile ei. Și visezi. Visezi la vremea cînd toți hackerii României vor face grevă și vor schimba iluzia lui azi în ceva mai mult. Și poate se vor maturiza. Numai atît cît să devină din ce în ce mai milionari și mai utili. Visezi la un aeroport sau măcar la un pod acolo unde ai nevoie. Poate o autostradă.
Uneori mă gîndesc că totul este o imensă piesă de teatru, că de fapt nu poate exista în realitate atît de multă prostie sau atît de vie durere ca aici, ca acum. Că nu se poate să iubim atît de nebunește sau să ne temem atît de paranoic. Că nu poate fi adevărat. Că viața este prea perfectă în cruzimea cu care mușcă din noi ca să fie reală. Uneori îmi vine să întorc capul brusc și să întrezăresc miile de ochi ai celor ce ne privesc de dincolo de cortină. Senzația aceea că ne privesc martori aproape invizibili cu o curiozitate stranie. Că am putea foarte bine opri totul la fel cum oprești banda unui magnetofon. Că aburul deasupra cafelei ar îngheța brusc, avioanele ar împietri în aer iar oamenii pe străzile orașului.
o altă dimineaţă acelaşi autobuz. şapte douăzeci, optsprezece grade. călători pe care îi ştiu din vedere de ani de zile. de pildă pe domnul acela care tot deschide geanta diplomat scoate un flacon de parfum, fîs fîs, apoi se trage de lobul urechii drepte. mereu numai de dreptul. poate are un dezechilibru poate e într-o ureche. nu asta mă deranjează ci geanta. are cea mai urîtă geantă din lume! piele sintetică şi încuietori mari galbene şi lucioase. vă plac dinţii din metal auriu!? atunci e o geantă frumoasă.
Personajele din mine plâng. Personajul din mine plânge. Alunecă în ploaie o dată cu taxiul, fără a-și regăsi echilibrul și plânge.
Eu nu plâng, dar mi-e foame. Am venit până aici prin apă, pe jos. Începând de lângă mâna mea, așezată pe marginea paharului, lumea se întinde molatec, înghițind totul ca o mânușă uriașă. Mi-e foame, poate că ar fi mai bine să-mi iau și ceva de mâncare.
Ultimele zile ale anului mi se încolăcesc în jurul gâtului. Dacă m-ar întreba cineva pe mine, aș face anul rotund, fără zile de început, fără zile de sfârșit. S-ar rostogoli ca o bilă până undeva pe sub vreun pat și-aș uita de bilanțuri. Ar ieși din când în când Coffee, pisica mea, jucându-se cu el, de prin unghere.
Ştii? Zânele nu se îndrăgostesc niciodată. Ele locuiesc într-o preafrumoasă pădure, nu foarte departe de aici. Copacii le apără pe fiecare cu lumina lor verde, coaja bătrână sclipeşte în noapte ca firele de apă sub lună. Cum au trecut mai bine de 10 minute de când nu îţi găseşti ochelarii, mi-ai spune, desigur, că ţi i-am ascuns eu, printr-o vrajă micuţă, de pădure. „Nu ai ghicit nici acum. Aveam nevoie să fiu oblojit. Aveam nevoie de tine.” Tu nu ai nevoie de mine… Nu mai spune asta acum. Mai bine să urcăm. Doar aşa păcălim frigul. Câte pietre să fie? Pune piciorul acolo. Da. Pe cea dintâi. Aşa. Ca la şcoală. Le luăm pe fiecare cu binişorul. De la început, până când învăţăm numărătoarea sutelor, sau poate a miilor. „Eu zic mai bine să rămânem aici; cerul pare pătat cu pietrele templului.” Da. Aşa pare. Mâzgălit cu pietre din mijlocul lumii.
Comentarii aleatorii