Sorb cafeaua cu pai paralel, cu buzele strânse în formă de muon, miezul deprimat al zilei mă ţine treaz, nu am vazut azi flori şi nici glastre cu muştar înflorit. E o penurie de gesturi şi mirodenii în abstract, lipsesc gusturi simple, mă uimesc: lumina polară, biscuiţii fără sare, fetiţele ce nu ies din şotron de teama maturizării imediate. Uneori rumegăm o idee, o molfăim câţiva ani ca să o abandonăm în favoarea unei doctrine de design mai nou.
M-au prins într-o seară, singur, la un colț de stradă lângă cimitirul de la marginea orașului. Era intuneric și frig, ploua mărunt și apăsător și mirosea a oase ude. M-am zbătut, dar ce folos… ! Cu cât încercam mai tare, cu atât mai strâns mă țineau.., în curând nu mi-am mai putut mișca nici măcar ochii. Mâinile lor mă apăsau atât de tare încât inima mi se ascunsese într-un colț și de frica ghearelor ce o înțepau din toate părtile, batea secundele din ce in ce mai încet, până ce au devenit zile și ani, iar în jurul meu totul a început să se precipite.
O mulțime de lucruri a trecut peste noi. Și poate o altă mulțime va trece la fel. Ca o puzderie de furnici peste coaja unui pepene spart la marginea drumului. Le-am simțit pe fiecare și puțin cîte puțin le-am uitat. Dar va fi foarte greu să uit zilele și nopțile acelea. Timișoara mea - pentru că atunci era a mea și eram al ei - cu ochii roșii de nesomn și zvîcnind a adrenalină. Noaptea aceea de 16 Decembrie cînd în curtea FAEM-ului s-a strigat prima dată „Jos Ceaușescu!” și la balconul lui Traian am tras aerul rece al nopții în piept ca și cum aș fi mușcat din univers.
Unii mă întreabă de ce nu mai scriu. Uneori o fac puțin mustrător chiar. Îmi place senzația asta de a fi mustrat; așa mai mult sau mai puțin aluziv. Poate este și asta o umbră de masochism. Fericirea, stabilitatea au dezavantajele lor. Durerea, suferința devin rarități. Nu este oare acesta prețul succesului maturizării? Capacitatea de a te adapta. Meșteșugul găsirii echilibrului și arta evitării nenorocirii. Poate chiar conviețuirea cu pericolul, cu dușmanii. Sau poate înțelepciunea de a nu mai crede în fericire. Adică în „orice fel de fericire”.
Icoană autentică (care-mi aparține), pictată pe sticlă vălurită fabricată manual, din Sibiel.
*
Ramură a artei culte central europene, pictura pe sticlă a născut in prima jumătate a secolului al XVIII-lea, atât primele tablouri populare pe sticlă, hinterglasbilder, cât și un exod de colportori în teritoriile învecinate. Totodată, românii aflați în centrele de manufactură a sticlei din Boemia, Moravia sau Slovacia au adus aceasta tehnică pe tărâmurile lor natale, unde ea s-a suprapus peste fondul ancestral de creație populară.
Comentarii aleatorii