o lume abătută mergând în totală neştire străbătută de fiorii unui timp ce nu găseşte salvarea înghesuită între toţi elia nu mai suportă începe să alerge ţipând cei din jur se dau la o parte surprinşi ea percepe cum eliberează tensiunea ce-i strânge inima ele văd ţipătul un drapel mai întâi o femeie apoi două trei patru îi calcă pe urme cedează psihic încă una şi încă una se revoltă isteric bărbaţii micşorează pasul ori chiar rămân pe loc sunetele devin tot mai ascuţite mai greu de suportat nu au cum să fugă îşi astupă urechile alţii cad în genunchi sfârşiţi
femeile simt în ele pofta de tăcere cum creşte din milă ochii le devin strălucitori un timp se privesc atent apoi strâng rândurile iar şi pornesc mai departe către oriunde
Producerea de existenţă prin scris e o dimensiune umană a cărei monadă e inumană.
Orice încercare de reducţionism ar fi inutilă, mai ales dacă luăm în calcul interferenţa de planuri autor-lectori (dar de ce nu, şi multiplicarea acestui proces în infinite proiecţii posibile). Mai mult, trăim deja cu impresia că s-ar putea ca suma interferenţelor spaţiilor mentale să fie cel puţin la fel de amplă ca şi spaţiul însuşi.
când te forţezi să-mi strecori în minte fantoma, mă uit în altă oglindă. surâsul acela ţi-a schimbat viaţa, ştii bine, un simplu zâmbet poate stârni dezastrul pe care-l aştepţi. mă gândesc la cercul în care existam numai eu, cercul care a pornit rătăcirea, cercul în care puteam să fiu eu, să plâng şi nimănui să nu-i pese. cercul blestemat în care aş fi vrut să încremenesc. oamenii erau păpuşi urâte, şi eu eram o jucărie. nu ştiu cărei identităţi îi aparţinea carnea mea, dar sângele mi-a rămas roşu. mi-au impus să mă uit la el, când mi-l scoteau din venă. surâsul ca o pădure, deasupra căreia vrei să păcătuieşti, lumina de care nu te mai bucuri, gândurile ce nu-ţi mai aparţin. noaptea. noaptea asta, care te rupe din somn, te aduce în faţa aceleiaşi foi. scrii, nu mi-e teamă de mine.
Cei patru erau trei – Luca şi Matei.
Desigur aţi auzit de multe ori aceste vorbe hazlii despre cei patru evanghelişti ai Noului Testament: Matei, Marcu, Luca, şi Ioan. Dar oare câţi dintre creştinii de astăzi cunosc numele celor 12 apostoli ai Domnului nostru Isus Hristos?..
Există oameni cărora le place foarte mult fotbalul sau alte sporturi de echipă, aceşti oameni se numesc microbişti, adică pasionaţi, deoarece ei manifestă o pasiune deosebită pentru un lucru, ei sunt spectatorii pasionaţi în mod excesiv la o întrecere sportivă, în special la meciurile de fotbal. Totodată ei sunt şi suporterii – admiratorii etuziasmaţi, aproape fanatici (de aceea se şi numesc fani) ai unei echipe sportive.
Tinereţea este ca o poşetă de damă. O arunci pe un umăr, nici nu trebuie să ştii care, şi pleci. Alergi, aproape. Sari ca un cangur cu marsupiul strâns pe corp, eventual cu o curea lată şi o cataramă care se lasă greu pe un picior, nu contează care. Şi mai apeşi, din când în când, casca audio inside în ureche, fredonând o melodie, care, se pare că este pe aceeaşi frecvenţă cu globulele roşii, deci, chiar dacă poate să ţi se facă piele de şarpe când auzi cuvântul spanac, s-ar spune că tu stai foarte bine cu hemoglobina.
Comentarii aleatorii