precum laptele de pasăre cu găluşte din albuş cleios, înghiţit fierbinte pe patul de convalescenţă după vărsat de vânt...
diafilmul cu Făt-Frumos din lacrimă, primul mort din viaţă albastru şi trist, preschimbat în apă rece de izvor....
sânii lungi şi scofâlciţi ai bunicii atâta de dragi, care face baie în lighean iarna lângă soba fumegândă...
păianjenul mare, negru şi păros din plastic, primit cadou prin poştă de la o fabrică de jucării...
povestea plină de sadism şi umor negru a lui Max şi Moritz, ilustrată pentru copiii de altădată...
Omul este o ființă paradoxală care construiește castele de iluzii și vise pe nisipul mișcător al istoriei. Rațional sau irațional, sensibil sau dur, tare sau slab, milos sau crud, virtuos sau depravat, curajos sau laș, sincer sau ipocrit, visător sau pragmatic, cutezător sau mărginit, meschin sau nobil, însă aproape întotdeauna orgolios și însetat de frumos și de mai bine, el nu cunoaște niciodată odihna, fiind veșnic în căutare de nou.
Nemărginirea spațiului și a timpului a copleșit întotdeauna omul care este, prin natura lui, o ființă limitată, finită. Neputând nici măcar să pătrundă cu gândul, și cu atât mai puțin să străbată fizic această imensă nemărginire, omul a pus dintotdeauna măsuri și jaloane într-un spațiu și un timp enigmatic și infinit.
Producerea de existenţă prin scris e o dimensiune umană a cărei monadă e inumană.
Orice încercare de reducţionism ar fi inutilă, mai ales dacă luăm în calcul interferenţa de planuri autor-lectori (dar de ce nu, şi multiplicarea acestui proces în infinite proiecţii posibile). Mai mult, trăim deja cu impresia că s-ar putea ca suma interferenţelor spaţiilor mentale să fie cel puţin la fel de amplă ca şi spaţiul însuşi.
Rezemat în furca gândului, Gheorghe aştepta un semn al ţarinei. Era la Răpciune şi bărbatul strângea plugul de coarne, fierul însufleţindu-se de arsura mâinilor lui. Murmura rugăciunea de binecuvântare a plugului, aşa cum o învăţase de la ăl bătrân. Acum îmbătrânise şi Gheorghe. Odată cu ţarina sa. Dar nu voia să arate asta pământului. Căci pământul ştie să citească pe chipul omului ca într-o carte deschisă. Şi acolo unde găseşte pagini rupte, cuvinte amorţite de vreme, uitate, abia caligrafiate de peniţa soartei, pământul ştie că locul omului acela nu mai este sub soare. Şi-l trage la el, amestecându-l cu greierii ascunşi prin ierburile pitice. Cu uitarea ce manâncă lacom amintirile, lăsând un loc gol pe crucea purtată de om în spate preţ de o viaţă.
Comentarii aleatorii