Peste 2 minute vom simți fructele urii
sirenele sună a viol
Sub geam a căzut o Katiușe
omorând o femeie care își bea cafeaua pe terasa casei sale
un fapt divers, rutina fotografilor
ce gonesc în spatele unei căruțe plină cu cadavre
vociferând la o nouă explozie
valorile exponometrice și filtrele de culoare sânge
un alt pom ars e dat la o parte
un alt copil rănit e dat cu pudră fotogenică
uite un bătrânel căutând în ruine poza soției
uite un soldat plin de sudoare rezemat de telefon
alo.. nu e nimeni la capătul firului?
cineva mătura jucării sparte, cineva spune o rugăciune
fotografii au plecat cu zgomot de lăcuste stol
a lovit o rachetă parcul cu lebede albe
zăpăcind păsările care nu înțeleg de politică
toți așteaptă echipa de filmare
uneori descoperim ceasuri mov în deschiderea zorilor. îți spun șoptit să îți savurezi cafeaua după cum auzi cântul secundelor, în timp ce eu privesc nehotărâtă spre urmele tale ovale, adun rotocoale de întrebări, fără a încerca să ascult oamenii, copacii, forfota zilei.
înțelegi, am nevoie doar de trei obiecte simple, să știu că ai venit fără plecări, să simt cum dezechilibrezi viața într-un surâs și mă scuturi de ploaia neagră. nu îmi asculta inima, scrijelesc în ea un oraș incolor, iar tu vei picta femeile după asemănarea dorințelor. îți voi reda libertatea de a fi iubit, fără ca eu să îmi amestec nuanțele pe fruntea ta. când te vei întoarce, noaptea îți va lovi genunchii, blând, să te ierte înainte de a intra în lumea aceasta de santal.
Producerea de existenţă prin scris e o dimensiune umană a cărei monadă e inumană.
Orice încercare de reducţionism ar fi inutilă, mai ales dacă luăm în calcul interferenţa de planuri autor-lectori (dar de ce nu, şi multiplicarea acestui proces în infinite proiecţii posibile). Mai mult, trăim deja cu impresia că s-ar putea ca suma interferenţelor spaţiilor mentale să fie cel puţin la fel de amplă ca şi spaţiul însuşi.
Tocmai coborîse. Ce rost avea să se îndrepte spre casă? Cu soarele luat pe umeri și pe spatele genunchilor, cu toată înghesuiala din trenul murdar, cu toată părerea de rău că lăsase în urmă marea... cu toate astea, ce rost avea să meargă spre casă?
Gara era ticsită de oameni, zgomote absurde aruncau în aer peroanele. Nebunia marelui oraș o primea cu brațele larg deschise. Parcă îi rîdea în față, făcîndu-i cu ochiul.
Ațipise în tren, era obosită. Răsăritul acelei zile a fost ciudat. Cocoțată pe o stîncă, departe de lume și de glasul unui bețiv ce-ți făcea veacul cu o sticlă în mînă, visase să răsară un altfel de soare. Parcă așteptase altceva, parcă dorise să simtă altfel...acum era dezamăgită. Era o femeie ca toate celelalte și merita același soare...
o altă dimineaţă acelaşi autobuz. şapte douăzeci, optsprezece grade. călători pe care îi ştiu din vedere de ani de zile. de pildă pe domnul acela care tot deschide geanta diplomat scoate un flacon de parfum, fîs fîs, apoi se trage de lobul urechii drepte. mereu numai de dreptul. poate are un dezechilibru poate e într-o ureche. nu asta mă deranjează ci geanta. are cea mai urîtă geantă din lume! piele sintetică şi încuietori mari galbene şi lucioase. vă plac dinţii din metal auriu!? atunci e o geantă frumoasă.
Comentarii aleatorii