O prezență discretă, dar nu în perimetrul poeziei (așa se începe un articol, direct în clișeu), cu un scris inovator (al doilea, trebuie să iau aer) , un om care știe ce scrie și cum să scrie, cu flama lui Malebranche, dar și cumințenia plină de înțelepciune a lui Criton (nu cruton), Valeriu Valegvi, trăiește într-o lume liberă și scrie precum ea Istorii înainte de marele clic, volum bilingv de poeme, traducerea în engleză fiind realizată de cunoscutul retroversist, Petru Iamandi, plachetă apărută la editura Opera Magna, Iași, 2010. (ditamai fraza, dar paragraful este infracturabil)
Mi-am petrecut adolescenţa prin Bucureşti, pe Dudeşti şi Calea Văcăreşti. Unde, în afara derbedeilor din găştile de cartier - pe care îi frecventam cu asiduitate - îmi intrase în cap şi poezia. Şi, prin urmare, pe la 15 - 16 ani, iată-mă şi pe la cenaclul UTC (Uniunea Tineretului Comunist) unde m-am întâlnit, în afara lui Labiş (pentru scurt timp), cu Grigore Hagiu, Ilie Constantin, Nicolaie Breban, etc., şi Florin Mugur. Ne regăseam, în afara cenaclului, pe la unul şi altul, pe acasă. Mai mult pe la mine - după câte îmi amintesc - pentru că, în afara unui spaţiu mai mare, se mai găsea şi câte un vin bun de Drăgăşani sau Urecheşti, adus de taică-meu (inginer silvic) din deplasările lui prin ţară. Am şi acum în minte unele versuri ale lui Florin:
România. Am vrut să scriu ceva despre ea dar a devenit dintr-odată banal. Cam ca atunci cînd iubești. Și ai iluzia unicității. Iar vorbele nu dispar ci doar te incomodează. Deși îți dai seama că toată iubirea asta e ridicolă. Ca un pantalon rupt în fund. Pentru că România este o iluzie. O amăgire cu care ne legănăm copilăria existențială. Aiurea! România există! Adormi pe ea ca pe o bucată de asfalt. Sau ca pe marmura slinoasă a unei gări. Și te întrebi ce oameni or fi trăind acolo, în văgăunile ei. Și visezi. Visezi la vremea cînd toți hackerii României vor face grevă și vor schimba iluzia lui azi în ceva mai mult. Și poate se vor maturiza. Numai atît cît să devină din ce în ce mai milionari și mai utili. Visezi la un aeroport sau măcar la un pod acolo unde ai nevoie. Poate o autostradă.
Era pe vremea când citeam „Fecioarele despletite”, de Hortensia Papadat - Bengescu. Oare îmi amintesc corect? În acel roman ori poate în altul, poate în cartea „Într-un cămin de domnişoare” de Anişoara Odeanu, sau în alta, citisem despre o fată tânără, de felul ei pudică şi delicată, cum eram şi eu de altfel, care stătea goală pe pervazul ferestrei, lăsându-şi simţurile legănate de briza verii. Nu mi s-a părut o scenă indecentă, având în vedere că nu erau spectatori indiscreţi ori vreun fel de voyeuri în apropiere.
trec mările. vin câmpiile de sticlă; pășesc criticii cu stegulețe minuscule, crem, portocalii, violet și negre, mărșăluiesc pe străvezia baladă a apocalipsului cu happy end. magnific regizorul! batgiocorește turmele de intelectuali nesupunându-și capodopera la scenariul tipic, ușor criticabil.
Comentarii aleatorii