Din cînd în cînd prietenii îmi trimit articole din ziarele românești. E fascinant să le citești. Mă întreb uneori ce se întîmplă de fapt în România, ce se întîmplă în adîncul ei, în inima ei. E o țară atît de diversă, cu fanatisme religioase sau superstițioase prin satele Moldovei și alienări cibernetice prin net-caffee-urile orădene sau timișorene, cu sate mumificate în goana exilului spre peninsula iberică sau Irlanda, cu concursuri de miss la nivel de cătun și adolescenți dezorientați în dezamăgirile lor prin ”hood”-urile bucureștene. E o țară care de jure este parte a ”Statelor Unite ale” Europei și totuși de facto atît de imobilă în ”kazakstanismele” ei cumano-berladnice.
In Josef și fratele său (Thomas Mann) un capitol important este dedicat romanului neconsumat dintre nevasta guvernatorului Putifar, Zuleika și administratorul casei, Josef.
O scenă excelentă este " petrecerea cu neveste " în care femeia îndragostită în tămpenie și făra bariere în pasiunea ei, invită femei din elita egipteană la o agapă .
Fructe și cuțite tăioase sunt prezentate petrecărețelor.
Am furat din sufletul unui copac atât cât să îl desenez cu tuşe negre şi roşii în alfabetul nevăzătorilor. Deoarece negrul şi roşul sunt bune pentru benzi desenate şi pentru sloganuri sau firmamente sau chiar vestimentaţie. Sunt culori care se rotesc pe roata olarului. Sunt culori care aleargă una pe cealaltă. Între timp orbii descifrează de-a lungul vieţii sensul negrului şi roşului, iar Homer încă mai călătoreşte din cetate în cetate.
N.A.: Luana Zosmer (Hanny) nu mai este printer noi din decembrie 2010. Avea doar în jur de 50 de ani. Nu am văzut-o niciodată “face to face” . În schimb i-am citit pe nerăsuflate textele postate pe diverse sit-uri şi am corespondat prin email. De ce scriu acum despre ea, postând un text cu dialoguri semi-virtuale? Pentru că am dat de corespondenţa noastră după ce aflasem vestea tristă de la Anni-Lorei Mainka.
Prietene.
Prietene ştiu.
Că au fost între noi şapte ore şi un ocean.
Aici februarie are 28 de grade.
În prima dimineaţă am văzut balene jucându-se în golf.
Un spectacol halucinant, părea mai degrabă un efect secundar de la cele 21 de ore de zbor şi 2 escale în care nu am pus geană pe geană, când începi să iubeşti consistenţa betonului.
Soarele mexican îţi presară chili pe corp, după numai o oră pe şezlongul de lângă piscină, pielea începe să usture.
Aşa că ne urcăm într-un autobuz cam deşelat în care nimeni nu miroase a transpiraţie şi ajungem în locurile unde s-a filmat „Noaptea Iguanei”. Când mă voi întoarce vreau să văd neapărat pelicula asta.
Comentarii aleatorii