Impresionată de legenda Meduzei, Silvia Miler revine acum în fața cititorilor cu volumul de versuri "Incantațiile Meduzei" (Bacău, Editura „Casa Scriitorilor”, 2006, prefață de Marius Manta). Deja se conturează o voce proprie în poezie, prin transpunerea în versuri a unei legende din mitologia greacă, în care forma de exprimare poartă amprenta puternică a lirismului din poezia populară română. Astfel, autoarea incită cititorul să descopere povestea, să relectureze poezia "Lacrima Meduzei" urmărind firul epic. Meduza a fost la început o fecioară frumoasă. Dar s-a îndrăgostit și s-a iubit cu Poseidon în chiar templul Atenei, ceea ce a atras mânia zeiței.
Oamenii ne îndeamnă să fim cinstiți cu noi înșine. Și o spun cu convingere. Ca și cum ar fi un fel de panaceu sau o mare eliberare. Fără să știe poate, sărmanii de ei, ce ne paște atunci cînd acceptăm în final să o facem. Cum devenim praf de pușcă iar iubirea devine scînteie. Vezi, de aceea cei mai mulți, imensa majoritate, se mint, se ignoră, se evită pe ei înșiși, și pot dormi atît de liniștiți. Și le merge bine. Atît de bine.
nu pot să schimb nimic absolut nimic îmi amintesc cum intru în acea casă neprimitoare există o delicatețe a refuzului praguri de catifea bariere moi și elastice te împingi în ele iar ele iau forma trupului tău înaintează odată cu tine cât poți tu să împingi în ele pereți de cauciuc uriașe cagule ale însingurării iși modifică dimensiunile în funcție de puterea ta de a păstra proporțiile propriei ființe memoria ei
*
“Tată, chiar așa ai făcut: când ai trecut pe la mine în drumul tău către spital, ai privit în jur ai străbătut cu pași mici, atenți, tot apartamentul ai plimbat indexul pe un raft al bibliotecii și mi-ai zis tu când ai de gând să mai ștergi praful ăsta? Amintește-ți!”
Am să mi-o iau! Pe merit, fără îndoială, dar trebuie să anunţ că nu e nicio diferență, absolut niciuna: scriem sau nu, verdele pădurii se naşte şi moare din aceleaşi veşnice motive. Ba nu: mai există un motiv, aparent nesemnificativ.
pal paletă bicicletă și la urmă motoretă. așa mă strigau două colege de clasă din generală. erau surori dintr-o familie de țigani și le spunea bodgros. eu le spuneam botgros. aveau același drum spre casă ca și mine. pal paletă biciletă și la urmă motoretă urlau cînd mă vedeau. de ciudă aruncam în ele cu castane.
Comentarii aleatorii