În ziua aceea am intrat la mort. După datină, oglinda era acoperită. Dar, mă gândeam eu, sunt atâtea oglinzi neacoperite în încăpere: ochii celor care stau de priveghi sunt deschişi şi în fiecare ochi se oglindesc şi ochii vecinilor. Câteodată o lacrimă oglindeşte şi ea lumânarea de veghe. Oglinzile nu au sfârşit, cresc una din cealaltă, ca fântânile adânci în adâncul fântânilor. Celelalte lucruri au un cadru bine delimitat în spaţiu – există un capăt al ploii, un capăt al vocii mele sau al auzului celui care mă poate asculta.
Moartea are timpul de partea ei. Mereu. Așteaptă. Uneori se mai grăbește, așa din amuzament, nu din lipsă de ocupație. Are nevoie de... diversitate. Ca un holtei trecut de prima tinerețe, dar, în principiu, n-are de ce să se grăbească: are câștigul garantat. Ca într-o afacere cu statul: nu contează când incasezi banii, contează siguranța încasării lor. E adevărat, dacă aștepți prea mult dai faliment, dar în cazul ei așa ceva nu se poate întâmpla. Încă. Pe piața asta câștigă doar unul. Una, de fapt. Doar că, la un moment dat și afacerea asta, ca mai toate afacerile, va sucomba. Cum când?
Mare ne-ar fi mirarea dacă într-o recenzie „academică” s-ar renunța la trimiterile mai mult sau mai puțin savante referitoare la mulții iluștri antecesori, la repertoriul bogat al lecturilor pe care se „întemeiază” raportarea creațiilor artistice comentate, la încadrarea în te mai miri ce curente, mișcări literare și la folosirea limbajului elevat, a surclasării fenomenologice, onirice, de fapt. Nu vă speriați, nu sunt în măsură să dau cu piatra.
Dincolo de triada hegeliana, ființă, neființă și devenire, se împământenește ultima carte (cronologic vorbind) a lui Dinu Virgil. Afirm acest lucru nu numai datorită intitulării fezabile: De Devenit, ci și conținutului extrem de bogat în prezența entității pe care noi muritorii o numim Dumnezeu.
ine m-a pus să te deschei, să te dezleg de pe lanțul cu multe chei? să-ți sparg cojile și să te mănânc până la miez, să-l arunc și să-mi fie dor de tine? să te consider o picătură din valul pe care-l beau, din apa care plânge despletită, lângă pian? să râd de tine, când fugi, când plângi, când te întinzi pe jos, și aluneci printre degetele mele înghețate și moi, când iei un sunet prea jos și nu-l mai poți cânta, când îți propui să mă furi din somn, să-mi speli visele și să le întinzi pe sârmele șterse de amintiri? să mă îmbuci ca pe mâncarea ta preferată? și nu e asta o poezie de dragoste?
Comentarii aleatorii