nu pot să schimb nimic absolut nimic îmi amintesc cum intru în acea casă neprimitoare există o delicatețe a refuzului praguri de catifea bariere moi și elastice te împingi în ele iar ele iau forma trupului tău înaintează odată cu tine cât poți tu să împingi în ele pereți de cauciuc uriașe cagule ale însingurării iși modifică dimensiunile în funcție de puterea ta de a păstra proporțiile propriei ființe memoria ei
*
“Tată, chiar așa ai făcut: când ai trecut pe la mine în drumul tău către spital, ai privit în jur ai străbătut cu pași mici, atenți, tot apartamentul ai plimbat indexul pe un raft al bibliotecii și mi-ai zis tu când ai de gând să mai ștergi praful ăsta? Amintește-ți!”
Primul gând care mi-a venit a fost: ce s-o fi întâmplat cu Andrei. E o afacere falimentară să îți deschizi hotel în atlantida. Desigur eram mâncat, odihnit și extrem de lucid (sic!). Îmi aminteam de gimnastul fără plămâni, fără nume, fără das Haus pe care o are orice sportiv de performanță, bancher ori analfabet mioritic (pac pac). Dar noua ordine mondială se făcea și fără mine (sic!) sau (sick!), iar râurile continuau să sperie pe timp de cod colorat (în general am observat că nu contează culoarea) bieții oameni. Soluția cea mai la îndemână? Să investesc în atlantida. Dar de la mine, drace!, nu se vedea.
Mai mult ca sigur, din pricină că, în copilărie, dar şi în tinereţe, am tot privit în curţile altora coroana unor nuci uriaşi, sau pentru că am citit poeme şi povestiri despre măreţia şi viaţa lungă a acestor copaci, în urmă cu vreo doisprezece ani, la vreun lustru după ce am avut, la ţară, casa mea „pe pământ”, am îngropat, prin noiembrie, în grădină, două nuci. Primăvara, din una dintre ele a răsărit un arbust firav care, încet-încet, a început să crească şi să devină tot mai viguros. Am descoperit atunci că e cam aproape de gard şi că, dacă va creşte, va ameninţa să atingă cu crengile dinspre stradă firele liniei electrice. Dar nu l-am scos spre a-l răsădi, socotind că nu i-ar fi bine. De vreo trei ani rodeşte. Are o coroană superbă, înaltă şi largă.
Tare aş vrea câteodată să-mi trag tot trecutul în ţeapă, adică tot ce am înghiţit: să linşez tăiţei cu varză, cozonaci cu mac sau vinete cu caşcaval, ciorba de miel cu leuştean, iepurele cu măsline şi lămâie, grătarul de peşte cu mujdei. Să scurg tot zerul din viaţa asta cu caşul la gură şi să dospesc bine tot ce rămâne. Dar dacă sufletul s-ar trage şi el din mine cum trage maseurul puternic osânza pe spinare, aş merge zilnic la baia turcească să îmi înmoi oasele şi nodul de la ceafă. Să eliberez sufletul ăsta înlănţuit de şiraguri de fluturi dansând ca la nuntă.
În ziua aceea am intrat la mort. După datină, oglinda era acoperită. Dar, mă gândeam eu, sunt atâtea oglinzi neacoperite în încăpere: ochii celor care stau de priveghi sunt deschişi şi în fiecare ochi se oglindesc şi ochii vecinilor. Câteodată o lacrimă oglindeşte şi ea lumânarea de veghe. Oglinzile nu au sfârşit, cresc una din cealaltă, ca fântânile adânci în adâncul fântânilor. Celelalte lucruri au un cadru bine delimitat în spaţiu – există un capăt al ploii, un capăt al vocii mele sau al auzului celui care mă poate asculta.
Comentarii aleatorii