Primesc mesaje. Ceva cu spiritualiate și meditație pentru nu știu ce trecere în nu știu ce portal al noului cer și al noului pămînt. Acum că e 11.11.11. Pe bune? Really? Are you serious? Pînă la ce nivel de idioțenie se pot coborî oamenii..? Oameni cu școală, oameni care se presupune că gîndesc. Știu. Mi se va spune că sînt un insensibil. Că nu simt vibrația lumii. Că fac parte din turma rumegătoare a consumatorilor. Manipulat de elite, de masoni, de extratereștri. Că ratez ocazia. Pentru activarea glandei pituitare. Pentru deschiderea față de lumile spirituale. Doamne, chiar atît de subtil marchetizat a devenit totul?! Sînt oare chakrele mele un fel de telefoane celulare pentru care tu îmi poți vinde SIM carduri de ultima generație? Asta este totul? N-a mai rămas nimic altceva?
“ceilalți lupi m-ar sfâșia dacă ar știi că urletul meu e în realitate... un plâns”
Al meu bărbat-fantomă mă adoarme sub privirea indiferenței.
-Ești plictisitoare, grasă, prea casnică...îmi zbiară pe note, cântecul de adormit neveste.
-Hei, șoptesc...nu-mi ucide și câinii de pază !
Îmi întorc privirea tinereții destrămate, îl văd cum întinerește cu anii mei.
Smulge calculatorul din priză, sorbind alcoolul fiecărui perete ce ne desparte.
Tristă, las câinii să mă latre...
Există lucruri despre care nu vorbim. Pur și simplu. Le ținem sub un fel de sentință a tăcerii. Și nu mă refer la fantezii sexuale. Sau la rugăciuni. Sau la chestia aceea cînd te trezești brusc la tejgheaua unui magazin privind în gol iar apoi cauți în jur îngrijorat să vezi dacă nu ți-a văzut cumva cineva căderea pe gînduri. Nu. Mă refer la „lucrurile acelea”.
Rezemat în furca gândului, Gheorghe aştepta un semn al ţarinei. Era la Răpciune şi bărbatul strângea plugul de coarne, fierul însufleţindu-se de arsura mâinilor lui. Murmura rugăciunea de binecuvântare a plugului, aşa cum o învăţase de la ăl bătrân. Acum îmbătrânise şi Gheorghe. Odată cu ţarina sa. Dar nu voia să arate asta pământului. Căci pământul ştie să citească pe chipul omului ca într-o carte deschisă. Şi acolo unde găseşte pagini rupte, cuvinte amorţite de vreme, uitate, abia caligrafiate de peniţa soartei, pământul ştie că locul omului acela nu mai este sub soare. Şi-l trage la el, amestecându-l cu greierii ascunşi prin ierburile pitice. Cu uitarea ce manâncă lacom amintirile, lăsând un loc gol pe crucea purtată de om în spate preţ de o viaţă.
Am furat din sufletul unui copac atât cât să îl desenez cu tuşe negre şi roşii în alfabetul nevăzătorilor. Deoarece negrul şi roşul sunt bune pentru benzi desenate şi pentru sloganuri sau firmamente sau chiar vestimentaţie. Sunt culori care se rotesc pe roata olarului. Sunt culori care aleargă una pe cealaltă. Între timp orbii descifrează de-a lungul vieţii sensul negrului şi roşului, iar Homer încă mai călătoreşte din cetate în cetate.
Comentarii aleatorii