Rezemat în furca gândului, Gheorghe aştepta un semn al ţarinei. Era la Răpciune şi bărbatul strângea plugul de coarne, fierul însufleţindu-se de arsura mâinilor lui. Murmura rugăciunea de binecuvântare a plugului, aşa cum o învăţase de la ăl bătrân. Acum îmbătrânise şi Gheorghe. Odată cu ţarina sa. Dar nu voia să arate asta pământului. Căci pământul ştie să citească pe chipul omului ca într-o carte deschisă. Şi acolo unde găseşte pagini rupte, cuvinte amorţite de vreme, uitate, abia caligrafiate de peniţa soartei, pământul ştie că locul omului acela nu mai este sub soare. Şi-l trage la el, amestecându-l cu greierii ascunşi prin ierburile pitice. Cu uitarea ce manâncă lacom amintirile, lăsând un loc gol pe crucea purtată de om în spate preţ de o viaţă.
Despre Lucian Blaga ar fi multe de spus, dar mă tem că–mi sunt cuvintele nevrednice, mă mulțumesc să salut în tăcere lumina și bucuria ce le lasă marele poet moștenire posterității prin întreaga sa creație.
În luna iulie a anului curent am fost alături de încă 6 laureați ai “Festivalului de Pozie Lucian Blaga, Lugoj”, poeta Adriana Weimer și sponsorul concursului într-o excursie ce avea drept scop: vizitarea “Casei Natale Lucian Blaga” din Lancrăm, unde poetul și-a petrecut primii 14 ani din viață.
Ajunși acasă la autorul "Poemelor Luminii", ne-am integrat imediat în atmosferă, cu îngăduința domnei administrator vizitând împrejurimile .
femeie, draga mea
astăzi mi-a fost mai bine şi am lucrat la scena din grădină. pentru sufită am ales o catifea roşie cu dragoni celeşti brodaţi în borangic auriu. crezi că e mult un sac de orez? atunci află că în preţul ăsta au intrat şi patru culise din hîrtie Tsai Lun pe care Alesandros, în onduleuri de sineală a desenat cu peniţa ramuri de cireş. ştii cît de aproape îi eşti! mereu îmi vorbeşte despre tine şi cum într-o zi vei deprinde arta caligrafiei. el îi spune altfel, meditaţia pensulei. uite, săptămîna trecută eram pe plajă, marea se zbătea şi pe sînii ei umflaţi de sare spuma valurilor desena găitane. sfîrcurile împungeau ţărmul. Alesandros îmi zice dintr-o dată – trasează o scară cu trepte din sfoară pînă la cer şi arată lumea cu degetul, tu şi tu şi tu! dar nu am atîta hîrtie! atunci fă-ţi privirea ancoră şi trage cerul mai jos.
Dar la urma urmei morții cu morții și vii cu vii. Viața trebuie să meargă înainte. Așa ne-am zis. Cred că așa ne-am zis-o întotdeauna. Și cînd ne răpeau turcii fetele și le găseam violate și nebune prin bălțile Dunării, și cînd ne ardeau mongolii satele de nu mai găseai nici un ciob în care să cari jar. Așa ziceam și cînd ne ucideau rușii băieții, cînd ne spînzurau ungurii bătrînii sau cînd ne luau comuniștii pămîntul. Viața tre’ să meargă înainte. Supraviețuirea mai presus de toate. Supraviețuirea e probabil marea noastră calitate a românilor și poate marea noastră dramă. Adică abilitatea asta de a scăpa măcar și numai cu cămașa de pe spinare. Nu contează prea mult onoarea, sau familia, sau banii, sau numele, sau poate nici Dumnezeul. Dacă trecem vii de asta totul e bine.
Încercăm să nu ne pierdem, făcând ceea ce atâția alții fac. Femeia la treizeci de ani, îmi spui, știe ce vrea, știe ce poate, nu are nevoie de mine să o completez, să o apăr, să o protejez. Femeia la treizeci de ani, îți spun, iubește. Două zile, cu toate amintirile grămadă. Săpăm în umbre, căutand case. Zilele acestea, ca un cimitir în care toate mormintele sunt săpate și nimeni nu vrea să moară. Tu îți spui că nu vei muri niciodata; eu supravietuiesc.
În restul de 363, e iubită.
Comentarii aleatorii