rameau rameau
știi că nu mă descurc între zeu bun și zeu rău
potcovesc la viitor de când m-am născut
și serile tot îl aud venind încetișor, șchiopătând a potcoava dreaptă ruptă
rameau, tângul lui veșnic
feemeeeie leagă-mă la ieslea ta
îl voi purta cu mine în mormânt
acolo unde babele neamului meu trag baticul pe gură
rameau rameau paște pe umărul tău
de când erați încă vii, voi doi
țepeni, răsturnați cu copitele către cer
-----
să nu ne pripim în concluzii draga mea ghicitoare în cafea
ai pus ibrikul pe foc
te uiți la mine ca la o fantomă chinuită
cercetată cu lupa de mov
îmi aduci niscaiva oase de ros, plătesc anticipat
scuipi în palme
te ștergi de manechinul meu nesedus
simt învaluire în starea de euforie vegetală
dau pere
îmi dau crengile pe nas
m-am trezit într-o dimineață cu o poftă nebună de a scrie
despre mine și despre fețele colorate
[mi-ai așezat palmele umede peste ochi. sudoarea se picura măruntă și cleioasă ca în noaptea aia în care mi-ai spus c-o să ne închidem pe dinăuntru și-o să ne iubim în șoaptă ca libelulele de-o să ni se spoiască trupurile verzi pe geamuri iar îngerii ăia îngenunchiați pe la colțuri se vor hrăni cu sufletele noastre libere.]
despre libertatea de a urî toamna
[singura mea libertate se rezumă la tine. vorbesc despre ură ca și cum aș vorbi despre iubire. ți-aș putea goli inima dacă mi-aș așeza gura pe pieptul tău dintr-o rasuflare așa cum toamna într-o mișcare inversă spulberă lumina roșul nudurile]
Din cînd în cînd prietenii îmi trimit articole din ziarele românești. E fascinant să le citești. Mă întreb uneori ce se întîmplă de fapt în România, ce se întîmplă în adîncul ei, în inima ei. E o țară atît de diversă, cu fanatisme religioase sau superstițioase prin satele Moldovei și alienări cibernetice prin net-caffee-urile orădene sau timișorene, cu sate mumificate în goana exilului spre peninsula iberică sau Irlanda, cu concursuri de miss la nivel de cătun și adolescenți dezorientați în dezamăgirile lor prin ”hood”-urile bucureștene. E o țară care de jure este parte a ”Statelor Unite ale” Europei și totuși de facto atît de imobilă în ”kazakstanismele” ei cumano-berladnice.
Azi două lucruri m-au deranjat. Căţeluşa prea costelivă şi un comentariu. Cam prea ipocrit. Mă gândesc de ce ne numim oameni. Cuvântul acesta este prea frumos. Este o podoabă de aşezat în pomul unui orfan. Este primul pas. Este pruncul pe care mama îl aşteaptă şi nu-l poate avea. Dacă nu am fi numiţi, am putea spera că ne tragem din spirit.
Oamenii ne îndeamnă să fim cinstiți cu noi înșine. Și o spun cu convingere. Ca și cum ar fi un fel de panaceu sau o mare eliberare. Fără să știe poate, sărmanii de ei, ce ne paște atunci cînd acceptăm în final să o facem. Cum devenim praf de pușcă iar iubirea devine scînteie. Vezi, de aceea cei mai mulți, imensa majoritate, se mint, se ignoră, se evită pe ei înșiși, și pot dormi atît de liniștiți. Și le merge bine. Atît de bine.
Comentarii aleatorii