Poeții sunt niște oameni nesuferiți. Urâți-i, așadar, și nu vă încredeți! Doar din când în când prefaceți-vă puțin că-i iubiți. Viața lor depinde de asta.
Da, voi purta şi eu toată viaţa în spate, cadavrul monahului care nu am fost. Doar în tăceri voi plânge pe piatra gândului tăriile la care, în lume, nu am ajuns. În marile singurătăţi din mine, ca-ntr-o chilie săpată-n stâncă, voi renunţa la lume fără să mă tund, fără să-mi las barbă de sihastru.
Ascultarea mea va fi glasul conştiinţei, căci ea este vocea lui Dumnezeu.
Mai mult ca sigur, din pricină că, în copilărie, dar şi în tinereţe, am tot privit în curţile altora coroana unor nuci uriaşi, sau pentru că am citit poeme şi povestiri despre măreţia şi viaţa lungă a acestor copaci, în urmă cu vreo doisprezece ani, la vreun lustru după ce am avut, la ţară, casa mea „pe pământ”, am îngropat, prin noiembrie, în grădină, două nuci. Primăvara, din una dintre ele a răsărit un arbust firav care, încet-încet, a început să crească şi să devină tot mai viguros. Am descoperit atunci că e cam aproape de gard şi că, dacă va creşte, va ameninţa să atingă cu crengile dinspre stradă firele liniei electrice. Dar nu l-am scos spre a-l răsădi, socotind că nu i-ar fi bine. De vreo trei ani rodeşte. Are o coroană superbă, înaltă şi largă.
«Tatăl nostru Carele eşti în ceruri... Ia uite ce de fân ați scos din iesle! Mânca-v-ar lupii de dihănii să vă mănânce! Că hăbăuci mai sunteți, v-ați tontit de totul totului! Iar tu Ioane dă cu coasa până la a șaptea nădușeală, după fiecare fir de iarbă, iar voi?!... Sfinţească-Se numele Tău... Nu, așa nu merge Daru, n-o să fie după tine fătu meu! Dacă te mai prind că scoți fânul cu coarnele o să rozi ieslea goală mai ceva ca vaca Ștefoaiei și nu te mai uita cu ochii ăia la mine că pun biciul pe tine! Vie împărăţia Ta... Ia picioru’, Cheșa! Uită-te ce fân mândru și proaspăt de-mi vine mie să-l mănânc, iar ei... E-e-e bată-vă norucu’ să vă bată, că v-ați jupănit de tot! Nu vă mai pun nimic în iesle, nimic! Înțelesu-m-ați?...
Omul este o ființă paradoxală care construiește castele de iluzii și vise pe nisipul mișcător al istoriei. Rațional sau irațional, sensibil sau dur, tare sau slab, milos sau crud, virtuos sau depravat, curajos sau laș, sincer sau ipocrit, visător sau pragmatic, cutezător sau mărginit, meschin sau nobil, însă aproape întotdeauna orgolios și însetat de frumos și de mai bine, el nu cunoaște niciodată odihna, fiind veșnic în căutare de nou.
Nemărginirea spațiului și a timpului a copleșit întotdeauna omul care este, prin natura lui, o ființă limitată, finită. Neputând nici măcar să pătrundă cu gândul, și cu atât mai puțin să străbată fizic această imensă nemărginire, omul a pus dintotdeauna măsuri și jaloane într-un spațiu și un timp enigmatic și infinit.
Comentarii aleatorii