Prima oară a fost extrem de simplu. Știam. Eram convins. Mă băteam cu pumnii în piept că acela e adevărul. Varianta corectă. Infailibilă. Nu, nu m-au manipulat ei. Doar mi-au întărit convingerea că nu se poate trăi cu cei care nu vorbesc înconjurându-ne. Că n-avem loc împreună. Că, la fel ca în jungla primordială și în aceasta în care trăim cu umilințele și orgoliile noastre, trebuie să existe echilibrul celui puternic. Al nostru. Voința noastră impusă cu orice preț. Un ignorant sadea. Nici nu-i băgam în seamă. Mă mai deranjau, din când în când, când duceam gunoiul. Nu-i priveam în ochi.
«Tatăl nostru Carele eşti în ceruri... Ia uite ce de fân ați scos din iesle! Mânca-v-ar lupii de dihănii să vă mănânce! Că hăbăuci mai sunteți, v-ați tontit de totul totului! Iar tu Ioane dă cu coasa până la a șaptea nădușeală, după fiecare fir de iarbă, iar voi?!... Sfinţească-Se numele Tău... Nu, așa nu merge Daru, n-o să fie după tine fătu meu! Dacă te mai prind că scoți fânul cu coarnele o să rozi ieslea goală mai ceva ca vaca Ștefoaiei și nu te mai uita cu ochii ăia la mine că pun biciul pe tine! Vie împărăţia Ta... Ia picioru’, Cheșa! Uită-te ce fân mândru și proaspăt de-mi vine mie să-l mănânc, iar ei... E-e-e bată-vă norucu’ să vă bată, că v-ați jupănit de tot! Nu vă mai pun nimic în iesle, nimic! Înțelesu-m-ați?...
Având în vedere faptul că erau, amândoi, originari din Târgovişte, ar fi fost de aşteptat ca Ion Heliade Rădulescu şi Grigore Alexandrescu să aibă relaţii cordiale, chiar dacă îi despărţeau opt (sau poate chiar doisprezece) ani de viaţă.
Personajele din mine plâng. Personajul din mine plânge. Alunecă în ploaie o dată cu taxiul, fără a-și regăsi echilibrul și plânge.
Eu nu plâng, dar mi-e foame. Am venit până aici prin apă, pe jos. Începând de lângă mâna mea, așezată pe marginea paharului, lumea se întinde molatec, înghițind totul ca o mânușă uriașă. Mi-e foame, poate că ar fi mai bine să-mi iau și ceva de mâncare.
Ultimele zile ale anului mi se încolăcesc în jurul gâtului. Dacă m-ar întreba cineva pe mine, aș face anul rotund, fără zile de început, fără zile de sfârșit. S-ar rostogoli ca o bilă până undeva pe sub vreun pat și-aș uita de bilanțuri. Ar ieși din când în când Coffee, pisica mea, jucându-se cu el, de prin unghere.
Era pe vremea când citeam „Fecioarele despletite”, de Hortensia Papadat - Bengescu. Oare îmi amintesc corect? În acel roman ori poate în altul, poate în cartea „Într-un cămin de domnişoare” de Anişoara Odeanu, sau în alta, citisem despre o fată tânără, de felul ei pudică şi delicată, cum eram şi eu de altfel, care stătea goală pe pervazul ferestrei, lăsându-şi simţurile legănate de briza verii. Nu mi s-a părut o scenă indecentă, având în vedere că nu erau spectatori indiscreţi ori vreun fel de voyeuri în apropiere.
Comentarii aleatorii