Dar la urma urmei morții cu morții și vii cu vii. Viața trebuie să meargă înainte. Așa ne-am zis. Cred că așa ne-am zis-o întotdeauna. Și cînd ne răpeau turcii fetele și le găseam violate și nebune prin bălțile Dunării, și cînd ne ardeau mongolii satele de nu mai găseai nici un ciob în care să cari jar. Așa ziceam și cînd ne ucideau rușii băieții, cînd ne spînzurau ungurii bătrînii sau cînd ne luau comuniștii pămîntul. Viața tre’ să meargă înainte. Supraviețuirea mai presus de toate. Supraviețuirea e probabil marea noastră calitate a românilor și poate marea noastră dramă. Adică abilitatea asta de a scăpa măcar și numai cu cămașa de pe spinare. Nu contează prea mult onoarea, sau familia, sau banii, sau numele, sau poate nici Dumnezeul. Dacă trecem vii de asta totul e bine.
De multe ori îmi spuneai, mai ales în ultimul timp, că o să pleci ...
„Cam atît am avut de făcut pe aici, atît am putut să fac, iar acum e vremea şi pentru odihnă”.
Ştiu că ţi-ar fi părut rău să pleci vara, că n-ai mai fi simţit mirosul de grîu proaspăt din hambar, toamna ţi-ar fi părut rău de strugurii rămaşi neculeşi, iarna că i-ar fi fost greu mamei să facă pîrtie pînă în fundul grădinii, iar primăvara că nu te-ai mai fi uluit de rîndunelele care-şi găseau cuibul, cel de la streaşina casei, după atîta zbor .
Într-o zi m-a sunat mama şi mi-a spus că a rămas singură ...
Te-am găsit odihnindu-ţi mîinile bătătorite, aşa cum ţi-au fost toată viaţa şi pe care le ştiam de cînd eram copil, cînd mîngîierea lor lăsa urme pe pielea mea fragedă. Erau urme de coasă, de topor, de sapă ...
Te privesc de minute bune şi încă nu pot defini prea bine senzaţia aceasta ce mă încearcă atât de acut încă de când ai început să vorbeşti despre tine, acel om din timpul concret pe care eu nu am cum să îl dezgheţ acum de semnificaţii, cel puţin nu atât de lesne pe cât mi-aş dori. Nici nu aş avea cum, din punctul ăsta de vedere tu deţii controlul absolut atât cu privire la ceea ce alegi să îmi spui, dar şi cu privire la ceea ce alegi să laşi sub tăcere. Din acest punct de vedere, poţi să te consideri un păpuşar cu diplomă.
a început nunta lui Sarit
cu o fugă peste crestele de pomi
privesc femeile cum stau singure la mese rotunde
mese albe cu petale de mireasă
vântul serii adus din grădina de portocali
cu fructe zemoase în coșuri împletite
de degetele altor femei
notez pe un șervețel alb aceste rare trăiri
gândacul poposit, se încurca în litere beate de zgomot
sau de lumina vieții
zbuciumată de începuturi,
de griji,
pe el îl cheama TOR
pe ea Sarit
au 20 de ani sau mai mult, ce contează acum?
uite, trece o brunetă cu sâni decoltați ca pentru o paradă
precis se vrea admirată
iubită o oră, măcar un ceas
poartă o eșarfă verde, îi simt pasiunea prin hainele
transparente
au pus și muzica, ceva cunoscut:
j'avais oublier, criee, Aline..
j'avais pleure sur le sable..
Deși îmi zisesem că e mai frumos să citești vara, în concediu, cartea unei femei, de o naturalețe demnă de atitudini nobiliare, de o fragilitate ascunsă ce doar prin frumusețea ființei ajunge la suprafață, de o inteligență cultivată spre o politețe fără de cusur, am zis nu. Deoarece tentația este prea mare. Iar lucrurile mărunte pot fi amânate după cum dorințele stringente te pot domina.
Cartea a ajuns la mine prin peripeții dar, fiind cerută și așteptată, deliciul a fost cu atât mai mare. Eua, apărută la ed. Paralela 45, 2010 a poetei, scriitoarei, Florina Zaharia, nu mai are nevoie de prezentări sofisticate pe care, la drept vorbind, nici nu aș fi fost îndrituit (ah! ce-mi place cuvântul acesta) să le tangențiez.
Comentarii aleatorii