«Tatăl nostru Carele eşti în ceruri... Ia uite ce de fân ați scos din iesle! Mânca-v-ar lupii de dihănii să vă mănânce! Că hăbăuci mai sunteți, v-ați tontit de totul totului! Iar tu Ioane dă cu coasa până la a șaptea nădușeală, după fiecare fir de iarbă, iar voi?!... Sfinţească-Se numele Tău... Nu, așa nu merge Daru, n-o să fie după tine fătu meu! Dacă te mai prind că scoți fânul cu coarnele o să rozi ieslea goală mai ceva ca vaca Ștefoaiei și nu te mai uita cu ochii ăia la mine că pun biciul pe tine! Vie împărăţia Ta... Ia picioru’, Cheșa! Uită-te ce fân mândru și proaspăt de-mi vine mie să-l mănânc, iar ei... E-e-e bată-vă norucu’ să vă bată, că v-ați jupănit de tot! Nu vă mai pun nimic în iesle, nimic! Înțelesu-m-ați?...
Ce aş mai putea să îţi spun acum, dragul meu, când sunt atât de departe de Yuè-juin-ul acela verde şi umed, când, cuprinzându-mi din nou genunchii, ţi-ai ascuns pentru ultima oară chipul la mine în braţe? Nu ştiam atunci nimic despre tine. Nu ştiam cum te rogi tu. Nu ştiam că bătăile de inimă ale timpului se ofilesc pe măsură ce dragostea este ascunsă sub obroc. Fiul nostru a început să se joace cu pietricele. Ştii ce mi-a spus într-o zi? „Rachaela, dacă aduni pietre cerului, lui tata i se vor deschide porţile…” Apoi a tăcut.
Sînt un nesuferit. Sînt un nesuferit doar gîndindu-mă că am să scriu ceea ce am să scriu. Și totuși ce face omul cînd simte că trebuie să scrie sau să spună ceea ce crede? Cîndva oamenii mureau pentru asta. Sau erau surghiuniți. Sau torturați cu metode la care prefer să nu mă gîndesc acum. Și totuși făcea oare pedeapsa ca gestul să le fie ceva mai puțin împovorător? Poate. Cînd ai dreptul să spui ce gîndești sau ce crezi nu te mai confrunți cu un oponent care te înobilează, chiar pe eșafod. Cînd ai acest drept și îți este protejat totul devine vag și obositor. Ca o luptă cu pustiul. Oamenii nu mai au chip. Devii propriul tău judecător, propriul tău dușman. Ei rămîn doar un public amorf dincolo de orizont. Ca un zgomot de fond care nu te părăsește niciodată.
În casa păpuşilor madona are cozile de aur împletite. Nu a văzut niciodată un curcubeu. Norii sunt mai departe ca soarele, spărgătorul de nuci trăieşte, albă ca zăpada rămâne tot albă în racla ei, toate păpuşile prind viaţă când se întoarce cheia cea mare în pendula veche.
Citind Phaidon în lumina Apărării lui Socrate, m-am oprit asupra relaţiei dintre perceperea destinului şi percepţia asupra înţelepciunii. Unul dintre lucrurile care mi-au captivat atenţia a fost valoarea simbolică a numărului 30. Este ştiut că simbolurile, oricare ar fi ele, au rol de pârghie de rezistenţă în susţinerea imaginarului colectiv şi ritualurilor asociate unei anumite culturi.
Comentarii aleatorii