Sunt lucruri despre care nu oricine vorbeşte în poezie fiindcă poezia nu este un purgatoriu al talentelor înguste trebuie să îţi cunoşti caii putere pegasul sau orice altceva să te adaptezi lungimii şi lăţimii drumului fie el şi rural altfel toţi ştim că marile figuri care scriu istoria poeziei au imunitate şi regim de vip-uri şi mai ales dreptul să scrie de toate pentru toţi căci clar este că oricâte-n lună şi în stele toate au trecut deja prin maşina de tocat cuvinte
Mă aflam şi eu ca întotdeauna la mijloc adică unde e mai rău
pe Dogaru, vecinul de la cinci îl văd numai vara. la început am fost intrigat ba chiar mă încerca o anumită stare de îngrijorare dar în timp am învățat că de fapt există doi dogari. unul de iarnă nevăzut și unul care apare invariabil în anotimpul călduros într-o discretă libertate de expresie - șlapi negri din cauciuc maieu alb made în China și bermude imprimate cu flori de ochiul boului.
Eu, cel care ajunge în partea cealaltă spărgând Zidul, nu sunt același cu Eu care am ajuns în partea cealaltă sărind Zidul. Suntem doi inși total diferiți, atat de deosebiți incât nici nu aș putea spune « suntem « , « noi » sau « doi » fără a comite o cumplită nedreptate față de lucrurile care ne despart. De altfel eu, cel care vorbesc acum, nici nu ii tolerez la fel pe cei doi. Spre exemplu, nu mă suport deloc pe eu, cel care am spart Zidul.
când te forţezi să-mi strecori în minte fantoma, mă uit în altă oglindă. surâsul acela ţi-a schimbat viaţa, ştii bine, un simplu zâmbet poate stârni dezastrul pe care-l aştepţi. mă gândesc la cercul în care existam numai eu, cercul care a pornit rătăcirea, cercul în care puteam să fiu eu, să plâng şi nimănui să nu-i pese. cercul blestemat în care aş fi vrut să încremenesc. oamenii erau păpuşi urâte, şi eu eram o jucărie. nu ştiu cărei identităţi îi aparţinea carnea mea, dar sângele mi-a rămas roşu. mi-au impus să mă uit la el, când mi-l scoteau din venă. surâsul ca o pădure, deasupra căreia vrei să păcătuieşti, lumina de care nu te mai bucuri, gândurile ce nu-ţi mai aparţin. noaptea. noaptea asta, care te rupe din somn, te aduce în faţa aceleiaşi foi. scrii, nu mi-e teamă de mine.
Ştiţi când m-am gândit prima oară să mă sinucid? Când priveam odată turnul catedralei din centrul Clujului. La nouăsprezece ani. Îndrăzneaţă construcţie, mă gândeam. Nu ştiam atunci nimic nici despre secolele în care se clădesc catedrale mari, nici despre îngerii de la Chartres ori lupta dusă de Gaudi. Şi chiar în acel moment un bărbat m-a privit drept în ochi, insistent, şi parcă cineva spunea să nu faci asta...în rest în viaţa mea niciodată nimeni nu părea să spună ceva.
Comentarii aleatorii