femeie, draga mea
astăzi mi-a fost mai bine şi am lucrat la scena din grădină. pentru sufită am ales o catifea roşie cu dragoni celeşti brodaţi în borangic auriu. crezi că e mult un sac de orez? atunci află că în preţul ăsta au intrat şi patru culise din hîrtie Tsai Lun pe care Alesandros, în onduleuri de sineală a desenat cu peniţa ramuri de cireş. ştii cît de aproape îi eşti! mereu îmi vorbeşte despre tine şi cum într-o zi vei deprinde arta caligrafiei. el îi spune altfel, meditaţia pensulei. uite, săptămîna trecută eram pe plajă, marea se zbătea şi pe sînii ei umflaţi de sare spuma valurilor desena găitane. sfîrcurile împungeau ţărmul. Alesandros îmi zice dintr-o dată – trasează o scară cu trepte din sfoară pînă la cer şi arată lumea cu degetul, tu şi tu şi tu! dar nu am atîta hîrtie! atunci fă-ţi privirea ancoră şi trage cerul mai jos.
Nichita, Dimov, Brumaru, Mazilescu, Baltag, Mircea Ivănescu (unii dintre ei acum uitați) și nu, în ultimul rând, Cezar Ivănescu (dispărut fizic, de curând, definitiv, dar nu și din sacralitatea poeziei), mi-au „bântuit” frumos nu adolescența, ci maturitatea.
Comparați, vă rog, finalurile cu „reptiție” – proprii melosului nostru autohton - din următoarele două poezii ale volumul „Doina” (pentru care, pe timpuri, pe care le cred pe veci apuse, Poetul a făcut greva foamei pentru că cenzura îi blocase apariția), în opoziție cu unele „finaluri”, chipurile „surprinzătoare” (dar, de multe ori, de-a dreptul absurde – ci că ar constitui un fel de „koan”-uri !) practicate acum într-o goană besmetică după o „noutate” subculturală, pub (de import):
Câteodată, de cele mai multe ori, mă gândesc că ar trebui să dispar, fără prea multe explicaţii, să fac în aşa fel încât suferinţa lor să fie scurtă, chiar dacă intensă, să mă las ameţit de amăreala altruismului şi nu de dulceaţa egoismului.
Dă-mi, Doamne, dacă exişti, putere şi curaj să le fac binele final celor cărora le-am făcut, până acum, numai rău! Ce-ar fi? Altfel, eu de unde să iau puterea asta: din drog, din alcool, din rugăciune?
O prezență discretă, dar nu în perimetrul poeziei (așa se începe un articol, direct în clișeu), cu un scris inovator (al doilea, trebuie să iau aer) , un om care știe ce scrie și cum să scrie, cu flama lui Malebranche, dar și cumințenia plină de înțelepciune a lui Criton (nu cruton), Valeriu Valegvi, trăiește într-o lume liberă și scrie precum ea Istorii înainte de marele clic, volum bilingv de poeme, traducerea în engleză fiind realizată de cunoscutul retroversist, Petru Iamandi, plachetă apărută la editura Opera Magna, Iași, 2010. (ditamai fraza, dar paragraful este infracturabil)
când eram mică
îmi plăcea să mă ascund în podul casei
acolo citeam cu genunchii la piept scrisorile de dragoste
erau pline de praf și ude de trecerea timpului
aș putea spune că l-am iubit și eu pe Cornel
că am țipat când ea a născut-o pe Tania
într-o iarnă am fost în vacanță cu ei
m-am amuzat când zâmbeau omului de zăpadă
am găsit și două perechi de pantofi
i-am șters cu grijă și le-am legat șireturile strâns
așa mi-am închipuit că ei nu se despărțiseră niciodată
acum, Tania are vârsta mea
a scris scrisori doar bunicilor dinspre tată
nu știe că visele ei mi-au ținut de urât
că eu la rândul meu am început să scriu cândva o scrisoare
către sora mea din pântecul mamei
care niciodată nu s-a născut
azi, copilul meu a format un număr de telefon din două litere
Comentarii aleatorii