Soarele amurgului mai avea câteva minute de viață, după aceea totul o să cadă în cenușiu. Își apucă geaca, o pune pe braț și trântește ușa în urma lui. Lumină tomnatică. Pe strada lui nu bătea vântul, iar soarele muribund arunca razele roșii pe frunzele copacilor care trăindu-și ultimele zile din acel an, erau galbene și ruginii. Culoarea amurgului împreună cu roșiaticul frunzelor dădeau un ton sângeriu lumii...
Există lucruri despre care nu vorbim. Pur și simplu. Le ținem sub un fel de sentință a tăcerii. Și nu mă refer la fantezii sexuale. Sau la rugăciuni. Sau la chestia aceea cînd te trezești brusc la tejgheaua unui magazin privind în gol iar apoi cauți în jur îngrijorat să vezi dacă nu ți-a văzut cumva cineva căderea pe gînduri. Nu. Mă refer la „lucrurile acelea”.
... Reperul cel mai important, care deschide ușa hermeneutică (de brad solid) a poemului, este titlul. Observăm nuanța: în titlu, inainte și după cele trei puncte (singurul semn de punctuație care te scoate mai tot timpul din belea când nu știi ce să pui) nu exista spațiu. Dar când versul este reluat în text, apare spațiu... nu după, ci înainte de acest triolet de puncte. Acest subtil hint aduce, cum spuneam, yala (chinezească, firește, serie 100/ minut, cu posibilitatea înlocuirii butucului) - yala exegetică a ușii (de brad, firește).
...Doar dacă înțelegem acest semnal putem purcede, cu șanse reale de penetrare, către frageda cavitate esențială a poetextului. Și:
..."Și cum stăteam așa culcată,
cu mâinile sub cap
și inima ușor bătând...
mi s-a părut,
Având în vedere faptul că erau, amândoi, originari din Târgovişte, ar fi fost de aşteptat ca Ion Heliade Rădulescu şi Grigore Alexandrescu să aibă relaţii cordiale, chiar dacă îi despărţeau opt (sau poate chiar doisprezece) ani de viaţă.
Personajele din mine plâng. Personajul din mine plânge. Alunecă în ploaie o dată cu taxiul, fără a-și regăsi echilibrul și plânge.
Eu nu plâng, dar mi-e foame. Am venit până aici prin apă, pe jos. Începând de lângă mâna mea, așezată pe marginea paharului, lumea se întinde molatec, înghițind totul ca o mânușă uriașă. Mi-e foame, poate că ar fi mai bine să-mi iau și ceva de mâncare.
Ultimele zile ale anului mi se încolăcesc în jurul gâtului. Dacă m-ar întreba cineva pe mine, aș face anul rotund, fără zile de început, fără zile de sfârșit. S-ar rostogoli ca o bilă până undeva pe sub vreun pat și-aș uita de bilanțuri. Ar ieși din când în când Coffee, pisica mea, jucându-se cu el, de prin unghere.
Comentarii aleatorii