nu pot să schimb nimic absolut nimic îmi amintesc cum intru în acea casă neprimitoare există o delicatețe a refuzului praguri de catifea bariere moi și elastice te împingi în ele iar ele iau forma trupului tău înaintează odată cu tine cât poți tu să împingi în ele pereți de cauciuc uriașe cagule ale însingurării iși modifică dimensiunile în funcție de puterea ta de a păstra proporțiile propriei ființe memoria ei
*
“Tată, chiar așa ai făcut: când ai trecut pe la mine în drumul tău către spital, ai privit în jur ai străbătut cu pași mici, atenți, tot apartamentul ai plimbat indexul pe un raft al bibliotecii și mi-ai zis tu când ai de gând să mai ștergi praful ăsta? Amintește-ți!”
Și apoi sînt morții. Se moare la urma urmei zilnic. Mor oameni la cîteva ore după naștere. Alții mor în azile de bătrîni. Mor de cancer, în accidente, mor de moarte bună. De parcă ar exista și moarte rea. La urma urmei moartea e la ordinea zilei. E o chestiune cît se poate de acceptabilă atîta timp cît nu trebuie să mori tu, sau cineva prea aproape de tine. Dar nu despre filozofia morții este vorba, nu despre faptul că oricum cei care au murit atunci, în decembrie 89, tot ar fi murit într-un fel sau altul. Ci este vorba despre această tranzacție aproape macabră a acelor zile. Dacă mureai și îți vedeai de treaba ta, fără să agiți lucrurile după aceea, te procopseai cu titlul de erou. Așa peste noapte. Și toată lumea era fericită.
Voi nici măcar nu aveţi habar cît iubesc eu România. Iubire din aia pe stomacul gol. Gol de foame de aeroport sau autogară. Gol cu miros de benzină proastă şi mai ales cu miros de Mărăşeşti. Ţigările sau oraşul. Că tot una e. Iubirea pe stomacul gol e iubire adevărată. Probabil pentru că îmbuibarea ucide testosteronul. Şi testosteronul este singurul suport material al patriotismului. Pentru că din cauza lui te îmbăţoşezi, te lupţi, muşti şi din ţărînă, te răzbuni şi pînă la al nouălea neam. Stai drept. Erect. Aperi, procreezi, răzbuni, însămînţezi, zideşti, laşi o urmă. Fie ea şi de sînge. Fie ea şi de scrum. În carne sau în trup de femeie. Dar laşi ceva. România. Ce ştiu ei, veneticii, trădătorii, risipitorii, plecaţii odată cu berzele...
Azi noapte am revăzut cîteva părți din Balanța lui Pintilie, o jumătate din Nunta Mută și alte cîteva bucăți din alte filme românești mai vechi. Am făcut cum fac unii cînd amestecă băuturile pentru un altfel de gust, pentru o ieșire din rutină, din comun. Și brusc mi-am dat seama că mai sînt șase luni pînă la sfîrșitul anului, șase luni pînă cînd se vor împlini douăzeci de ani de la revoluție. Și am simțit un gol în stomac. Douăzeci de ani?! A fost ca și cum m-aș fi oprit brusc pe marginea unei prăpastii în ultima clipă înainte să cad. Inima mi se ridicase ca un scafandru fără oxigen în tîmple. Unde au trecut douăzeci de ani? Și ce caut eu aici? Întotdeauna am avut senzația că am în spate, undeva la îndemînă o ușă.
Spre deosebire de orice alt lucru, un om este nu numai ceea ce este privit din afară. Un om este, sau poate fi, multe alte lucruri, din toată pleiada de lucruri pe care le crede despre sine. Iar lucrurile acestea pot fi aproape orice. Uneori un om este o țară, un animal, un rol, o mască, o armă sau o armată, un sclav, un arbore, un zeu, o umbră. El poate fi nu numai un anumit lucru (diferit de ceea ce este acel lucru privit obiectiv din exterior), dar mai ales poate fi un alt lucru sub o formă diferită de forma sau aparența pe care acel lucru o are în mod normal.
Comentarii aleatorii