Te însoțește o frică permanentă cînd scrii poezie. De aceea nu o faci cu plăcere. Niciodată. O faci cel mult din nevoie. Iar nevoia înseamnă vulnerabilitate. La fel ca minutele cînd un avion sofisticat de război se atașează la conducta suspendată a unei cisterne zburătoare. Necesitatea imperioasă îl face extrem de vulnerabil. Iar vulnerabilitatea nu ne place. O privim ca pe un pericol. Într-o cultură a imaginii, succesului și onoarei nevoia te face egal cu ceilalți, accesibil, neinvincibil.

Nichita, Dimov, Brumaru, Mazilescu, Baltag, Mircea Ivănescu (unii dintre ei acum uitați) și nu, în ultimul rând, Cezar Ivănescu (dispărut fizic, de curând, definitiv, dar nu și din sacralitatea poeziei), mi-au „bântuit” frumos nu adolescența, ci maturitatea.

Comparați, vă rog, finalurile cu „reptiție” – proprii melosului nostru autohton - din următoarele două poezii ale volumul „Doina” (pentru care, pe timpuri, pe care le cred pe veci apuse, Poetul a făcut greva foamei pentru că cenzura îi blocase apariția), în opoziție cu unele „finaluri”, chipurile „surprinzătoare” (dar, de multe ori, de-a dreptul absurde – ci că ar constitui un fel de „koan”-uri !) practicate acum într-o goană besmetică după o „noutate” subculturală, pub (de import):

«Ø

cît mai ține cu mătasa