Creierul s-a deconectat
Distrugând punțile.
Liniște.
O mare, adâncă și stranie liniște
Mă cuprinde,
Unduindu-și sinapsele smulse.
Cât sunt eu?
Ultima frontieră a întrebărilor,
Ce se zbate
Înainte de a fi devorată.
Caut să-mi accept limitele
Ce cuprind totul.
Eu.
Universul.
Parte și întreg.
Păreau alte camere. Mereu altele. Aceiași pași între uși. Duceri, întoarceri, muchii, pereți. Pe aici se intră. Acolo se rămâne un timp. Unde este ieșirea? Nu contează acum. Sunt acasă. Drumuri făcute cu ochii închiși. Le știm pe toate fără nicio mirare. După miros, după contur. Se răcește totul, totul este aspru și rece ca muzica de fanfară pe un vinil zgâriat. Venele se îngroașă, aveți colesterolul crescut ești anunțat din când în când. Un timp nu îți pasă. Pipăi pereții. Recunoști tapetul sfâșiat, umezeala lor familiară. Ești acasă. Ești în siguranță.
Sînt un nesuferit. Sînt un nesuferit doar gîndindu-mă că am să scriu ceea ce am să scriu. Și totuși ce face omul cînd simte că trebuie să scrie sau să spună ceea ce crede? Cîndva oamenii mureau pentru asta. Sau erau surghiuniți. Sau torturați cu metode la care prefer să nu mă gîndesc acum. Și totuși făcea oare pedeapsa ca gestul să le fie ceva mai puțin împovorător? Poate. Cînd ai dreptul să spui ce gîndești sau ce crezi nu te mai confrunți cu un oponent care te înobilează, chiar pe eșafod. Cînd ai acest drept și îți este protejat totul devine vag și obositor. Ca o luptă cu pustiul. Oamenii nu mai au chip. Devii propriul tău judecător, propriul tău dușman. Ei rămîn doar un public amorf dincolo de orizont. Ca un zgomot de fond care nu te părăsește niciodată.
când să întoarseră de la cimitir găsiră tolănit aici pe prispa din dială un mârtan sur cu ochii verzi cu mustățile pârlite și coada scurtată- o arătare cam hâdă carevasăzică- de curând aleasă cu semne de bună purtare în vreo pățanie nimerită cine știe cum prin lumea cea plină de încăierări a mâțelor lelița Măria își văzu de rostul pomenii și de toată rânduiala care să cădea în cea zî blestemată iar când să mai potoliră și năcazul și grijile începu să întrebe de n-a știi careva a cui a fi străina vietate întrebă în dială și în vale pe linia principală și pe ulițe că vorba ajunse din gură în gură hăt departe tocma la Chiva lu Miai în capu satului nima nu știa nimic de nici un mârtan
“Orb am fost si tu mi-ai redat lumina iubirii. Flamand am fost si tu te-ai dat ofranda saturandu-mi sufletul. Insetat am fost si tu mi-ai dat din preaplinul buzelor tale. Desbracat am fost si tu m-ai acoperit cu flacara trupului tau. Cazut am fost si tu m-ai ridicat. Pierdut am fost si tu m-ai regasit redandu-ma. Cum as putea sa uit toate acestea? De ce crezi ca nu esti decat o alta in lungul sir al iluziilor mele? De ce vrei sa pleci lasand lungul sir al lacrimilor tale sa-mi arda carnea? De ce ma parasesti lumina a zilelor tarzii? Toamna iernilor mele ma apropie de sfarsitul suferintelor. Pot parasi taramul zilelor cu tine in gand – icoana a iubirii mele. Te pot lua cu mine dincolo de pragul intunecat al uitarii dar frica imi e sa nu te pierd in labirintul Styxurilor nebanuite.
Comentarii aleatorii