Mare ne-ar fi mirarea dacă într-o recenzie „academică” s-ar renunța la trimiterile mai mult sau mai puțin savante referitoare la mulții iluștri antecesori, la repertoriul bogat al lecturilor pe care se „întemeiază” raportarea creațiilor artistice comentate, la încadrarea în te mai miri ce curente, mișcări literare și la folosirea limbajului elevat, a surclasării fenomenologice, onirice, de fapt. Nu vă speriați, nu sunt în măsură să dau cu piatra.
Impresionată de legenda Meduzei, Silvia Miler revine acum în fața cititorilor cu volumul de versuri "Incantațiile Meduzei" (Bacău, Editura „Casa Scriitorilor”, 2006, prefață de Marius Manta). Deja se conturează o voce proprie în poezie, prin transpunerea în versuri a unei legende din mitologia greacă, în care forma de exprimare poartă amprenta puternică a lirismului din poezia populară română. Astfel, autoarea incită cititorul să descopere povestea, să relectureze poezia "Lacrima Meduzei" urmărind firul epic. Meduza a fost la început o fecioară frumoasă. Dar s-a îndrăgostit și s-a iubit cu Poseidon în chiar templul Atenei, ceea ce a atras mânia zeiței.
Azi noapte am revăzut cîteva părți din Balanța lui Pintilie, o jumătate din Nunta Mută și alte cîteva bucăți din alte filme românești mai vechi. Am făcut cum fac unii cînd amestecă băuturile pentru un altfel de gust, pentru o ieșire din rutină, din comun. Și brusc mi-am dat seama că mai sînt șase luni pînă la sfîrșitul anului, șase luni pînă cînd se vor împlini douăzeci de ani de la revoluție. Și am simțit un gol în stomac. Douăzeci de ani?! A fost ca și cum m-aș fi oprit brusc pe marginea unei prăpastii în ultima clipă înainte să cad. Inima mi se ridicase ca un scafandru fără oxigen în tîmple. Unde au trecut douăzeci de ani? Și ce caut eu aici? Întotdeauna am avut senzația că am în spate, undeva la îndemînă o ușă.
Citind Phaidon în lumina Apărării lui Socrate, m-am oprit asupra relaţiei dintre perceperea destinului şi percepţia asupra înţelepciunii. Unul dintre lucrurile care mi-au captivat atenţia a fost valoarea simbolică a numărului 30. Este ştiut că simbolurile, oricare ar fi ele, au rol de pârghie de rezistenţă în susţinerea imaginarului colectiv şi ritualurilor asociate unei anumite culturi.
Producerea de existenţă prin scris e o dimensiune umană a cărei monadă e inumană.
Orice încercare de reducţionism ar fi inutilă, mai ales dacă luăm în calcul interferenţa de planuri autor-lectori (dar de ce nu, şi multiplicarea acestui proces în infinite proiecţii posibile). Mai mult, trăim deja cu impresia că s-ar putea ca suma interferenţelor spaţiilor mentale să fie cel puţin la fel de amplă ca şi spaţiul însuşi.
Comentarii aleatorii