Eu, cel care ajunge în partea cealaltă spărgând Zidul, nu sunt același cu Eu care am ajuns în partea cealaltă sărind Zidul. Suntem doi inși total diferiți, atat de deosebiți incât nici nu aș putea spune « suntem « , « noi » sau « doi » fără a comite o cumplită nedreptate față de lucrurile care ne despart. De altfel eu, cel care vorbesc acum, nici nu ii tolerez la fel pe cei doi. Spre exemplu, nu mă suport deloc pe eu, cel care am spart Zidul.
***
am putea să ne înjurăm ore în șir
să ne urâm așa cum doar noi putem s-o facem
să ne mușcăm de ceafă să agonizăm asemeni prăzii între colții felinelor
nu ne cunoaștem locuim în aceeași cameră în aceeași viată
de prea mult timp
noi înseamnă o cușcă în care intrăm de bună voie la intervale neregulate
aici se consumă fricile și iubirea și iubirea
doar aici
***
urăsc sărbătorile mai ales zilele de naștere și pe cele onomastice când trebuie să fii altfel într-un fel în care eu n-am învățat niciodată să fiu.
urăsc toate femeile din lume grase slabe cu părul negru sau galben le urăsc dinții albi sau strămbi peste care buzele refuză să se așeze și cuvintele ce vibrează în gurile lor zemoase.
[ doar pe mama o urăsc mai puțin. uneori deloc]
era o uşă înaltă şi albă cu clanţa în dreptul inimii mele. ciocăneam discret să intru în audienţă la dresorul de păianjeni cu cruce. un om gras şi roşcovan care-şi mesteca mustaţa tacticos. eram udă de emoţie şi caldă ca puiul abia ieşit din găoace. bărbatul vorbea chicotind ascuţit fiindcă se ştie că moartea nu e un lucru aşa serios ca viaţa. înghiţi un nod în gât dintr-un colţ de stea care ţi-a mai rămas. ca atunci când bei lapte după vărsat de vânt. uneori numai soarele îţi mai rămâne şi mori iarna. alteori te scuturi de stele şi lună din păr ca salcia de toamnă.
Mi-am petrecut adolescenţa prin Bucureşti, pe Dudeşti şi Calea Văcăreşti. Unde, în afara derbedeilor din găştile de cartier - pe care îi frecventam cu asiduitate - îmi intrase în cap şi poezia. Şi, prin urmare, pe la 15 - 16 ani, iată-mă şi pe la cenaclul UTC (Uniunea Tineretului Comunist) unde m-am întâlnit, în afara lui Labiş (pentru scurt timp), cu Grigore Hagiu, Ilie Constantin, Nicolaie Breban, etc., şi Florin Mugur. Ne regăseam, în afara cenaclului, pe la unul şi altul, pe acasă. Mai mult pe la mine - după câte îmi amintesc - pentru că, în afara unui spaţiu mai mare, se mai găsea şi câte un vin bun de Drăgăşani sau Urecheşti, adus de taică-meu (inginer silvic) din deplasările lui prin ţară. Am şi acum în minte unele versuri ale lui Florin:
mă gândeam să rup firele de ploaie, să mă las în tine ca pe-o ultimă țigară ce-o bei. cola coniac absint. să-mi sprijin cotul de cutia toracică, rotula de ureche. (de ce să nu pot?). îmi atârnă picioarele peste umărul tău gol, moale, plin de oase. după orice . pe care-l pui, ființa din tine seacă tot mai mult. te agiți, îmi spui că te chinuie ceva. că ai început să porți pe tălpi nemurirea. că vrei să mă iubești cu ochii, cu umărul, cu degetul mic, cu glezna la care te lovești mereu, cu plimbările prin spatele blocului, cu nopțile pierdute pe balcon. să mă iubești cu fumul de țigară, cu brichetele din colecție, cu șervețele, cu părul lung și ochelari. cu barbă și nasul mic, în vânt. îmi spui încet că vrei să mă săruți, pe întuneric.
Comentarii aleatorii