România. Am vrut să scriu ceva despre ea dar a devenit dintr-odată banal. Cam ca atunci cînd iubești. Și ai iluzia unicității. Iar vorbele nu dispar ci doar te incomodează. Deși îți dai seama că toată iubirea asta e ridicolă. Ca un pantalon rupt în fund. Pentru că România este o iluzie. O amăgire cu care ne legănăm copilăria existențială. Aiurea! România există! Adormi pe ea ca pe o bucată de asfalt. Sau ca pe marmura slinoasă a unei gări. Și te întrebi ce oameni or fi trăind acolo, în văgăunile ei. Și visezi. Visezi la vremea cînd toți hackerii României vor face grevă și vor schimba iluzia lui azi în ceva mai mult. Și poate se vor maturiza. Numai atît cît să devină din ce în ce mai milionari și mai utili. Visezi la un aeroport sau măcar la un pod acolo unde ai nevoie. Poate o autostradă.
la o anumită vârstă m-am îmbolnăvit grav am luat virusul empatiei eram necoaptă prea târziu mi-am dat seamă că este o boală ruşinoasă precum sifilisul sau depresia nu trebuia să afle nimeni mai ales colegii de şcoală ştim cât pot fi copiii de cruzi marin bărbatul din argeş de 35 ani cu ochi albaştri şi-a ţinut tatăl mort în casă 7 luni oare ce şi-a gătit pe aragazul din bucătărie în tot acest timp chiuleam de la ore de teamă încă îmi păsa de privirea celorlalţi a debutat cu febră mare lipsa poftei de mâncare în general lipsa poftei karin ar fi împlinit 16 ani pe 18 august oare de cine s-ar fi îndrăgostit dacă nu l-ar fi întâlnit întâmplător pe breivik pe spinare îmi creştea o cocoaşă în piept o arsură de gheară mâinile se lungeau sânii se umflau şi pielea deveni
a început nunta lui Sarit
cu o fugă peste crestele de pomi
privesc femeile cum stau singure la mese rotunde
mese albe cu petale de mireasă
vântul serii adus din grădina de portocali
cu fructe zemoase în coșuri împletite
de degetele altor femei
notez pe un șervețel alb aceste rare trăiri
gândacul poposit, se încurca în litere beate de zgomot
sau de lumina vieții
zbuciumată de începuturi,
de griji,
pe el îl cheama TOR
pe ea Sarit
au 20 de ani sau mai mult, ce contează acum?
uite, trece o brunetă cu sâni decoltați ca pentru o paradă
precis se vrea admirată
iubită o oră, măcar un ceas
poartă o eșarfă verde, îi simt pasiunea prin hainele
transparente
au pus și muzica, ceva cunoscut:
j'avais oublier, criee, Aline..
j'avais pleure sur le sable..
Nichita, Dimov, Brumaru, Mazilescu, Baltag, Mircea Ivănescu (unii dintre ei acum uitați) și nu, în ultimul rând, Cezar Ivănescu (dispărut fizic, de curând, definitiv, dar nu și din sacralitatea poeziei), mi-au „bântuit” frumos nu adolescența, ci maturitatea.
Comparați, vă rog, finalurile cu „reptiție” – proprii melosului nostru autohton - din următoarele două poezii ale volumul „Doina” (pentru care, pe timpuri, pe care le cred pe veci apuse, Poetul a făcut greva foamei pentru că cenzura îi blocase apariția), în opoziție cu unele „finaluri”, chipurile „surprinzătoare” (dar, de multe ori, de-a dreptul absurde – ci că ar constitui un fel de „koan”-uri !) practicate acum într-o goană besmetică după o „noutate” subculturală, pub (de import):
mă tot rugai - mergi la doctor! iată sînt şi la doctor. cum mă simt? îţi răspund cu vorbele unui capelan militar: în adăposturile individuale nu o să găseşti atei. confuz? poate. îmi lipseşte curajul de a spune răspicat- într-o confruntare doar în primele secunde eşti răcan apoi fie eşti veteran fie mort. pentru că vezi tu, nu-mi ştiu duşmanul, viaţa sau moartea?
Comentarii aleatorii