Tocmai coborîse. Ce rost avea să se îndrepte spre casă? Cu soarele luat pe umeri și pe spatele genunchilor, cu toată înghesuiala din trenul murdar, cu toată părerea de rău că lăsase în urmă marea... cu toate astea, ce rost avea să meargă spre casă?
Gara era ticsită de oameni, zgomote absurde aruncau în aer peroanele. Nebunia marelui oraș o primea cu brațele larg deschise. Parcă îi rîdea în față, făcîndu-i cu ochiul.
Ațipise în tren, era obosită. Răsăritul acelei zile a fost ciudat. Cocoțată pe o stîncă, departe de lume și de glasul unui bețiv ce-ți făcea veacul cu o sticlă în mînă, visase să răsară un altfel de soare. Parcă așteptase altceva, parcă dorise să simtă altfel...acum era dezamăgită. Era o femeie ca toate celelalte și merita același soare...
Da, voi purta şi eu toată viaţa în spate, cadavrul monahului care nu am fost. Doar în tăceri voi plânge pe piatra gândului tăriile la care, în lume, nu am ajuns. În marile singurătăţi din mine, ca-ntr-o chilie săpată-n stâncă, voi renunţa la lume fără să mă tund, fără să-mi las barbă de sihastru.
Ascultarea mea va fi glasul conştiinţei, căci ea este vocea lui Dumnezeu.
nu îmi dau seama când oamenii iubesc cu adevărat, când raționează profund și rațiunea se supune sau când simt o emoție copleșitoare?
dragostea e emoție orbitoare, e revelație. celălalt se îmbracă în haină de lumină înaintea ochilor noștri , de asta cred că nu în celălalt moare iubirea ci peste noi vine intunericul, ne întoarcem în pământ cu sufletul ...se pietrifică.
nucleu de ou fără crusta calcaroasă așa sunt oamenii când iubesc ...suflete cu fontanela deschisă
ai văzut vreodată cum se sacrifică o pasăre ? găsești în ea țesuturile fragile cu viață, i se văd vinele de sânge și are doar o pieliță ... așa sunt oamenii când iubesc
undeva
foarte sus
iubirea e meditație iar eul nu-și mai sălășluiește în trup /
sufletul lui trăiește în trupul ei iar al ei în trupul lui /
Borges:
Distraşi de discuţia despre nemurire am lăsat să cadă noaptea fără să aprind veioza.
Nici nu ne mai vedeam feţele.
Cu indiferenţă şi duioşie mai eloquentă decât orice patos, vocea lui Macedonio Fernandez (1) repeta că sufletul este nemuritor.
Mă reasigura că moartea trupului este fără importanţă, moartea fiind un eveniment neglijabil care se întâmplă omului.
În timpul acesta mă jucam cu briceagul lui Macedonio, îl deschideam şi-l închideam ascultându-l.
Un vecin cu acordeon, repeta la infinit La Cumprasita (2) o balivernă obraznică iubită de mulţi, fiindcă li s-a spus că este un cântec vechi.
I-am propus lui Mecedonio să ne sinucidem ca să dobândim liniştea necesară discuţiei.
Mi-am petrecut adolescenţa prin Bucureşti, pe Dudeşti şi Calea Văcăreşti. Unde, în afara derbedeilor din găştile de cartier - pe care îi frecventam cu asiduitate - îmi intrase în cap şi poezia. Şi, prin urmare, pe la 15 - 16 ani, iată-mă şi pe la cenaclul UTC (Uniunea Tineretului Comunist) unde m-am întâlnit, în afara lui Labiş (pentru scurt timp), cu Grigore Hagiu, Ilie Constantin, Nicolaie Breban, etc., şi Florin Mugur. Ne regăseam, în afara cenaclului, pe la unul şi altul, pe acasă. Mai mult pe la mine - după câte îmi amintesc - pentru că, în afara unui spaţiu mai mare, se mai găsea şi câte un vin bun de Drăgăşani sau Urecheşti, adus de taică-meu (inginer silvic) din deplasările lui prin ţară. Am şi acum în minte unele versuri ale lui Florin:
Comentarii aleatorii