femeie, draga mea
astăzi mi-a fost mai bine şi am lucrat la scena din grădină. pentru sufită am ales o catifea roşie cu dragoni celeşti brodaţi în borangic auriu. crezi că e mult un sac de orez? atunci află că în preţul ăsta au intrat şi patru culise din hîrtie Tsai Lun pe care Alesandros, în onduleuri de sineală a desenat cu peniţa ramuri de cireş. ştii cît de aproape îi eşti! mereu îmi vorbeşte despre tine şi cum într-o zi vei deprinde arta caligrafiei. el îi spune altfel, meditaţia pensulei. uite, săptămîna trecută eram pe plajă, marea se zbătea şi pe sînii ei umflaţi de sare spuma valurilor desena găitane. sfîrcurile împungeau ţărmul. Alesandros îmi zice dintr-o dată – trasează o scară cu trepte din sfoară pînă la cer şi arată lumea cu degetul, tu şi tu şi tu! dar nu am atîta hîrtie! atunci fă-ţi privirea ancoră şi trage cerul mai jos.
Cred că fiecare dintre noi a avut măcar un gând spre spiritul de sărbători din iernile când eram copii, când percepeam altfel bradul de Crăciun, cadourile de sub brad, aduse neapărat de Moş şi toată această bucurie despre care, adulţi fiind, ne întrebăm, nostalgic, unde a dispărut şi dacă va mai reveni cândva.
Era pe vremea când citeam „Fecioarele despletite”, de Hortensia Papadat - Bengescu. Oare îmi amintesc corect? În acel roman ori poate în altul, poate în cartea „Într-un cămin de domnişoare” de Anişoara Odeanu, sau în alta, citisem despre o fată tânără, de felul ei pudică şi delicată, cum eram şi eu de altfel, care stătea goală pe pervazul ferestrei, lăsându-şi simţurile legănate de briza verii. Nu mi s-a părut o scenă indecentă, având în vedere că nu erau spectatori indiscreţi ori vreun fel de voyeuri în apropiere.
Din cînd în cînd prietenii îmi trimit articole din ziarele românești. E fascinant să le citești. Mă întreb uneori ce se întîmplă de fapt în România, ce se întîmplă în adîncul ei, în inima ei. E o țară atît de diversă, cu fanatisme religioase sau superstițioase prin satele Moldovei și alienări cibernetice prin net-caffee-urile orădene sau timișorene, cu sate mumificate în goana exilului spre peninsula iberică sau Irlanda, cu concursuri de miss la nivel de cătun și adolescenți dezorientați în dezamăgirile lor prin ”hood”-urile bucureștene. E o țară care de jure este parte a ”Statelor Unite ale” Europei și totuși de facto atît de imobilă în ”kazakstanismele” ei cumano-berladnice.
îți amintești plaja aia albă și pustie unde am îngropat împreună acum mulți ani puiul de papagal? nici măcar n-am apucat să-i dăm un nume. l-am găsit mort după prima noapte în care-l hrănisem cu seringa, aşa cum ne sfătuise veterinarul. din oră în oră. nici fulgi n-avea, era doar o piele roz, străvezie, prin care se vedea cum circulă sângele în vene. ţi-a fost frică să-l iei din culcuşul improvizat într-o şosetă şi-a trebuit să-ţi deschid pumnul cu forţa, să ţi-l pun în palmă. ştiam că n-o să-i faci rău. îi era foame... am stat de veghe cu rândul toată noaptea aia.
Comentarii aleatorii