Borges:
Distraşi de discuţia despre nemurire am lăsat să cadă noaptea fără să aprind veioza.
Nici nu ne mai vedeam feţele.
Cu indiferenţă şi duioşie mai eloquentă decât orice patos, vocea lui Macedonio Fernandez (1) repeta că sufletul este nemuritor.
Mă reasigura că moartea trupului este fără importanţă, moartea fiind un eveniment neglijabil care se întâmplă omului.
În timpul acesta mă jucam cu briceagul lui Macedonio, îl deschideam şi-l închideam ascultându-l.
Un vecin cu acordeon, repeta la infinit La Cumprasita (2) o balivernă obraznică iubită de mulţi, fiindcă li s-a spus că este un cântec vechi.
I-am propus lui Mecedonio să ne sinucidem ca să dobândim liniştea necesară discuţiei.
vladimir e frumos, cu ochii verde nuc, pătrunzători. are mâinile delicate. de artist. m-a pictat și pe mine. în rochiță roșie și cu flori de lavandă în păr. de atâta emoție am uitat să-i mulțumesc și el a mâzgălit repede pânza. a crezut că nu-mi place. uff! îmi venea să-l bat, merita o mamă de bătaie soră cu moartea. apoi s-a închis în el. și eu am fugit în lumea mea. știi tu, lumea aia din fundul pământului unde nu vezi, nu auzi și nu vorbești. mi-au rămas doar gândurile și în timp am învățat să construiesc un imperiu. dar și acolo sunt lacrimi.
îţi scriu din nou de pe ţărmurile albe şi pustii. aici, împreună cu primul meu grămătic Alesandros îmi petrec ultimele zile ale vieţii mele. a trecut destulă vreme de cînd cineva a venit la mine – nu, nu era plăsmuire aievea era, aşa cum ţi-am spus - şi a zis: eu sînt partea de vorbire care se cuvine să stea înaintea ta pentru a da sens mișcării. ştii că de atunci singura cămaşă pe care am îmbrăcat-o ai fost tu. îţi aminteşti visul meu care se repeta de fiecare dată cînd puneam capul pe hîrtie ca pe o pernă? o cunună perlată cu amintiri aşezată pe creştetul morţii! îl mai am încă dar azi nu mă mai cred aşa de tînăr şi frumos văzut de sus.
De multe ori îmi spuneai, mai ales în ultimul timp, că o să pleci ...
„Cam atît am avut de făcut pe aici, atît am putut să fac, iar acum e vremea şi pentru odihnă”.
Ştiu că ţi-ar fi părut rău să pleci vara, că n-ai mai fi simţit mirosul de grîu proaspăt din hambar, toamna ţi-ar fi părut rău de strugurii rămaşi neculeşi, iarna că i-ar fi fost greu mamei să facă pîrtie pînă în fundul grădinii, iar primăvara că nu te-ai mai fi uluit de rîndunelele care-şi găseau cuibul, cel de la streaşina casei, după atîta zbor .
Într-o zi m-a sunat mama şi mi-a spus că a rămas singură ...
Te-am găsit odihnindu-ţi mîinile bătătorite, aşa cum ţi-au fost toată viaţa şi pe care le ştiam de cînd eram copil, cînd mîngîierea lor lăsa urme pe pielea mea fragedă. Erau urme de coasă, de topor, de sapă ...
cine ar vrea să își mai amintească ceva acum cînd s-a străduit atît de mult să uite...
Da, probabil e o prostie să mă gîndesc la ideea asta cu “după douăzeci de ani”. Cineva mai în glumă sau mai în serios m-a întrebat dacă are vreo legătură cu Dumas. Probabil ar fi fost mai interesantă amintirea unei povești de amor, nu, după douăzeci de ani? La urma urmei ce sînt douăzeci de ani?... Noi nu ne cunoaștem aproape de loc – nici măcar contrafăcută – vreo mie de ani de istorie. După plecarea lui Aurelian în 271 și pînă în vremea lui Basarab I, prin anii 1330, nu prea știm ce ni s-a întîmplat. De fapt nici nu știm ce eram sau cine eram. Cumani, berladnici, pecenegi, avari, costoboci? Față de mia aceea de ani acești douăzeci sînt o biată glumă. O glumă sinistră cît o generație de adolescenți rupți la suflet și tastînd SMS-uri.
Comentarii aleatorii