Nichita, Dimov, Brumaru, Mazilescu, Baltag, Mircea Ivănescu (unii dintre ei acum uitați) și nu, în ultimul rând, Cezar Ivănescu (dispărut fizic, de curând, definitiv, dar nu și din sacralitatea poeziei), mi-au „bântuit” frumos nu adolescența, ci maturitatea.

Comparați, vă rog, finalurile cu „reptiție” – proprii melosului nostru autohton - din următoarele două poezii ale volumul „Doina” (pentru care, pe timpuri, pe care le cred pe veci apuse, Poetul a făcut greva foamei pentru că cenzura îi blocase apariția), în opoziție cu unele „finaluri”, chipurile „surprinzătoare” (dar, de multe ori, de-a dreptul absurde – ci că ar constitui un fel de „koan”-uri !) practicate acum într-o goană besmetică după o „noutate” subculturală, pub (de import):

«Ø

cît mai ține cu mătasa
carnea mea, sărmanul strai,
îți sunt vieții tale casa,
Moartea mea frumosă-mi pai,

și-al meu trup și ție pae-ți
ca al Verginei trupșor,
cu evlavie opaeț,
sfînt ca sfînta sfintelor,
cu evlavie opaeț,
sfînt ca sfînta sfintelor,»

și

«Ø
! șapte drumuri am în față
șapte cupe cu otra-,
mă îmbie și răsfață
Moarteamănăstareța,
mă îmbie și răsfață
Moarteamănăstareța !

! de te-ai face-o mănăstire
Moarte, după-atîta chin,
„să-mi dai buze de cetire
și la sînu-ți să mă-nchin”,
„să-mi dai buze de cetire
și la sînu-ți să mă-nchin” !»

Și, încă ceva. Opriți-vă cu atenție la versurile:

«! șapte drumuri am în față
șapte cupe cu otra-,
mă îmbie și răsfață
Moarteamănăstareța,»

Nu simți „ruperea de ritm” și contratimpul din „Dansul Fetelor de la Căpâlna”?