Oamenii ne îndeamnă să fim cinstiți cu noi înșine. Și o spun cu convingere. Ca și cum ar fi un fel de panaceu sau o mare eliberare. Fără să știe poate, sărmanii de ei, ce ne paște atunci cînd acceptăm în final să o facem. Cum devenim praf de pușcă iar iubirea devine scînteie. Vezi, de aceea cei mai mulți, imensa majoritate, se mint, se ignoră, se evită pe ei înșiși, și pot dormi atît de liniștiți. Și le merge bine. Atît de bine.
nicolae dospește în burtă vreo zece copii bine hrăniți unii mai mari alții mai mici.
așezați chitiți încolăciți unul în jurul altuia cât să încapă fără colțuri între măruntaie
căci lui nicolae îi plac rotunjimile. zice-se c-a-nvățat el la școală că viața e cerc.
de-atunci a început să deseneze cercuri –
a făcut unul pe capu’ lu’ ta-său dar vezi bine omu’ nu era bisericos și i-a zis nevestii să pună mâna să șteargă cu treanța năzbâtia
i-a zis mă-sii apoi să-i scornească și lui o vârtelniță mergătoare așa cum aveau băieții de pe mala. mă-sa n-avea timp să-i facă mendrele.
Prietene.
Prietene ştiu.
Că au fost între noi şapte ore şi un ocean.
Aici februarie are 28 de grade.
În prima dimineaţă am văzut balene jucându-se în golf.
Un spectacol halucinant, părea mai degrabă un efect secundar de la cele 21 de ore de zbor şi 2 escale în care nu am pus geană pe geană, când începi să iubeşti consistenţa betonului.
Soarele mexican îţi presară chili pe corp, după numai o oră pe şezlongul de lângă piscină, pielea începe să usture.
Aşa că ne urcăm într-un autobuz cam deşelat în care nimeni nu miroase a transpiraţie şi ajungem în locurile unde s-a filmat „Noaptea Iguanei”. Când mă voi întoarce vreau să văd neapărat pelicula asta.
A sosit Noaptea Crăciunului. Ce simt acum? Greu de descris în cuvinte. Și depinde de multe lucruri. Dar cel mai vulnerabil sînt atunci cînd aud „O noapte preasfințită”, așa cum am cunoscut „O silent night” în credința mea creștină. Așa cum am cîntat-o de zeci, poate de sute de ori. Și este greu de descris în cuvinte. Mai ales cînd închid ochii. Și simt cum o gheară de gheață luminoasă îmi despică pieptul. Cum urcă și îmi străpunge craniul în intimitatea universului meu limbic. E unul din acele momente cînd îmi este imposibil să spun ce se petrece în sufletul meu.
Omul acesta scotocește în mine cu mâini febrile.
Mai ții minte, copil find, cum te aplecai asupra cutiei cu jucării, căutând ceva anume, o rotiță de la mașinuța regăsită după luni de uitare, sau nu știu ce accesoriu indispensabil păpușii primite în dar cu o zi înainte? Cu răsuflarea tăiată, lumea de jur împrejur împietrea, iar tu, cu limba proptită într-un obraz, cu părul curgând pe ochi, erai una cu așteptarea.
Comentarii aleatorii