Impresionată de legenda Meduzei, Silvia Miler revine acum în fața cititorilor cu volumul de versuri "Incantațiile Meduzei" (Bacău, Editura „Casa Scriitorilor”, 2006, prefață de Marius Manta). Deja se conturează o voce proprie în poezie, prin transpunerea în versuri a unei legende din mitologia greacă, în care forma de exprimare poartă amprenta puternică a lirismului din poezia populară română. Astfel, autoarea incită cititorul să descopere povestea, să relectureze poezia "Lacrima Meduzei" urmărind firul epic. Meduza a fost la început o fecioară frumoasă. Dar s-a îndrăgostit și s-a iubit cu Poseidon în chiar templul Atenei, ceea ce a atras mânia zeiței.
În ziua aceea am intrat la mort. După datină, oglinda era acoperită. Dar, mă gândeam eu, sunt atâtea oglinzi neacoperite în încăpere: ochii celor care stau de priveghi sunt deschişi şi în fiecare ochi se oglindesc şi ochii vecinilor. Câteodată o lacrimă oglindeşte şi ea lumânarea de veghe. Oglinzile nu au sfârşit, cresc una din cealaltă, ca fântânile adânci în adâncul fântânilor. Celelalte lucruri au un cadru bine delimitat în spaţiu – există un capăt al ploii, un capăt al vocii mele sau al auzului celui care mă poate asculta.
Uneori mă gîndesc că totul este o imensă piesă de teatru, că de fapt nu poate exista în realitate atît de multă prostie sau atît de vie durere ca aici, ca acum. Că nu se poate să iubim atît de nebunește sau să ne temem atît de paranoic. Că nu poate fi adevărat. Că viața este prea perfectă în cruzimea cu care mușcă din noi ca să fie reală. Uneori îmi vine să întorc capul brusc și să întrezăresc miile de ochi ai celor ce ne privesc de dincolo de cortină. Senzația aceea că ne privesc martori aproape invizibili cu o curiozitate stranie. Că am putea foarte bine opri totul la fel cum oprești banda unui magnetofon. Că aburul deasupra cafelei ar îngheța brusc, avioanele ar împietri în aer iar oamenii pe străzile orașului.
m-am trezit într-o dimineață cu o poftă nebună de a scrie
despre mine și despre fețele colorate
[mi-ai așezat palmele umede peste ochi. sudoarea se picura măruntă și cleioasă ca în noaptea aia în care mi-ai spus c-o să ne închidem pe dinăuntru și-o să ne iubim în șoaptă ca libelulele de-o să ni se spoiască trupurile verzi pe geamuri iar îngerii ăia îngenunchiați pe la colțuri se vor hrăni cu sufletele noastre libere.]
despre libertatea de a urî toamna
[singura mea libertate se rezumă la tine. vorbesc despre ură ca și cum aș vorbi despre iubire. ți-aș putea goli inima dacă mi-aș așeza gura pe pieptul tău dintr-o rasuflare așa cum toamna într-o mișcare inversă spulberă lumina roșul nudurile]
nu îmi dau seama când oamenii iubesc cu adevărat, când raționează profund și rațiunea se supune sau când simt o emoție copleșitoare?
dragostea e emoție orbitoare, e revelație. celălalt se îmbracă în haină de lumină înaintea ochilor noștri , de asta cred că nu în celălalt moare iubirea ci peste noi vine intunericul, ne întoarcem în pământ cu sufletul ...se pietrifică.
nucleu de ou fără crusta calcaroasă așa sunt oamenii când iubesc ...suflete cu fontanela deschisă
ai văzut vreodată cum se sacrifică o pasăre ? găsești în ea țesuturile fragile cu viață, i se văd vinele de sânge și are doar o pieliță ... așa sunt oamenii când iubesc
undeva
foarte sus
iubirea e meditație iar eul nu-și mai sălășluiește în trup /
sufletul lui trăiește în trupul ei iar al ei în trupul lui /
Comentarii aleatorii