Cred că fiecare dintre noi a avut măcar un gând spre spiritul de sărbători din iernile când eram copii, când percepeam altfel bradul de Crăciun, cadourile de sub brad, aduse neapărat de Moş şi toată această bucurie despre care, adulţi fiind, ne întrebăm, nostalgic, unde a dispărut şi dacă va mai reveni cândva.
Tocmai coborîse. Ce rost avea să se îndrepte spre casă? Cu soarele luat pe umeri și pe spatele genunchilor, cu toată înghesuiala din trenul murdar, cu toată părerea de rău că lăsase în urmă marea... cu toate astea, ce rost avea să meargă spre casă?
Gara era ticsită de oameni, zgomote absurde aruncau în aer peroanele. Nebunia marelui oraș o primea cu brațele larg deschise. Parcă îi rîdea în față, făcîndu-i cu ochiul.
Ațipise în tren, era obosită. Răsăritul acelei zile a fost ciudat. Cocoțată pe o stîncă, departe de lume și de glasul unui bețiv ce-ți făcea veacul cu o sticlă în mînă, visase să răsară un altfel de soare. Parcă așteptase altceva, parcă dorise să simtă altfel...acum era dezamăgită. Era o femeie ca toate celelalte și merita același soare...
Mi s-a părut întotdeauna frumoasă asocierea sonoră aprope omonimă în limba română dintre cuvântul mâine şi cuvântul mâini. Mâna, acest „organ” locomotor atât de important, impropriu numită aşa, e desemnată în limba latină prin manus, cuvânt cu mai multe semnificaţii proprii sau figurate, cum ar fi puterea, în special a bărbatului asupra femeii. Se regăseşte şi în alte cuvinte înrudite, precum mandat, manuscris. Mâna e prezentă antinomic şi în cuvântul mansuetudine care înseamnă opusul forţei brutale şi autorităţii.
era o uşă înaltă şi albă cu clanţa în dreptul inimii mele. ciocăneam discret să intru în audienţă la dresorul de păianjeni cu cruce. un om gras şi roşcovan care-şi mesteca mustaţa tacticos. eram udă de emoţie şi caldă ca puiul abia ieşit din găoace. bărbatul vorbea chicotind ascuţit fiindcă se ştie că moartea nu e un lucru aşa serios ca viaţa. înghiţi un nod în gât dintr-un colţ de stea care ţi-a mai rămas. ca atunci când bei lapte după vărsat de vânt. uneori numai soarele îţi mai rămâne şi mori iarna. alteori te scuturi de stele şi lună din păr ca salcia de toamnă.
***
am putea să ne înjurăm ore în șir
să ne urâm așa cum doar noi putem s-o facem
să ne mușcăm de ceafă să agonizăm asemeni prăzii între colții felinelor
nu ne cunoaștem locuim în aceeași cameră în aceeași viată
de prea mult timp
noi înseamnă o cușcă în care intrăm de bună voie la intervale neregulate
aici se consumă fricile și iubirea și iubirea
doar aici
***
urăsc sărbătorile mai ales zilele de naștere și pe cele onomastice când trebuie să fii altfel într-un fel în care eu n-am învățat niciodată să fiu.
urăsc toate femeile din lume grase slabe cu părul negru sau galben le urăsc dinții albi sau strămbi peste care buzele refuză să se așeze și cuvintele ce vibrează în gurile lor zemoase.
[ doar pe mama o urăsc mai puțin. uneori deloc]
Comentarii aleatorii