O prezență discretă, dar nu în perimetrul poeziei (așa se începe un articol, direct în clișeu), cu un scris inovator (al doilea, trebuie să iau aer) , un om care știe ce scrie și cum să scrie, cu flama lui Malebranche, dar și cumințenia plină de înțelepciune a lui Criton (nu cruton), Valeriu Valegvi, trăiește într-o lume liberă și scrie precum ea Istorii înainte de marele clic, volum bilingv de poeme, traducerea în engleză fiind realizată de cunoscutul retroversist, Petru Iamandi, plachetă apărută la editura Opera Magna, Iași, 2010. (ditamai fraza, dar paragraful este infracturabil)
... Reperul cel mai important, care deschide ușa hermeneutică (de brad solid) a poemului, este titlul. Observăm nuanța: în titlu, inainte și după cele trei puncte (singurul semn de punctuație care te scoate mai tot timpul din belea când nu știi ce să pui) nu exista spațiu. Dar când versul este reluat în text, apare spațiu... nu după, ci înainte de acest triolet de puncte. Acest subtil hint aduce, cum spuneam, yala (chinezească, firește, serie 100/ minut, cu posibilitatea înlocuirii butucului) - yala exegetică a ușii (de brad, firește).
...Doar dacă înțelegem acest semnal putem purcede, cu șanse reale de penetrare, către frageda cavitate esențială a poetextului. Și:
..."Și cum stăteam așa culcată,
cu mâinile sub cap
și inima ușor bătând...
mi s-a părut,
Omul acesta scotocește în mine cu mâini febrile.
Mai ții minte, copil find, cum te aplecai asupra cutiei cu jucării, căutând ceva anume, o rotiță de la mașinuța regăsită după luni de uitare, sau nu știu ce accesoriu indispensabil păpușii primite în dar cu o zi înainte? Cu răsuflarea tăiată, lumea de jur împrejur împietrea, iar tu, cu limba proptită într-un obraz, cu părul curgând pe ochi, erai una cu așteptarea.
Rezemat în furca gândului, Gheorghe aştepta un semn al ţarinei. Era la Răpciune şi bărbatul strângea plugul de coarne, fierul însufleţindu-se de arsura mâinilor lui. Murmura rugăciunea de binecuvântare a plugului, aşa cum o învăţase de la ăl bătrân. Acum îmbătrânise şi Gheorghe. Odată cu ţarina sa. Dar nu voia să arate asta pământului. Căci pământul ştie să citească pe chipul omului ca într-o carte deschisă. Şi acolo unde găseşte pagini rupte, cuvinte amorţite de vreme, uitate, abia caligrafiate de peniţa soartei, pământul ştie că locul omului acela nu mai este sub soare. Şi-l trage la el, amestecându-l cu greierii ascunşi prin ierburile pitice. Cu uitarea ce manâncă lacom amintirile, lăsând un loc gol pe crucea purtată de om în spate preţ de o viaţă.
îți amintești plaja aia albă și pustie unde am îngropat împreună acum mulți ani puiul de papagal? nici măcar n-am apucat să-i dăm un nume. l-am găsit mort după prima noapte în care-l hrănisem cu seringa, aşa cum ne sfătuise veterinarul. din oră în oră. nici fulgi n-avea, era doar o piele roz, străvezie, prin care se vedea cum circulă sângele în vene. ţi-a fost frică să-l iei din culcuşul improvizat într-o şosetă şi-a trebuit să-ţi deschid pumnul cu forţa, să ţi-l pun în palmă. ştiam că n-o să-i faci rău. îi era foame... am stat de veghe cu rândul toată noaptea aia.
Comentarii aleatorii