Sunt lucruri despre care nu oricine vorbeşte în poezie fiindcă poezia nu este un purgatoriu al talentelor înguste trebuie să îţi cunoşti caii putere pegasul sau orice altceva să te adaptezi lungimii şi lăţimii drumului fie el şi rural altfel toţi ştim că marile figuri care scriu istoria poeziei au imunitate şi regim de vip-uri şi mai ales dreptul să scrie de toate pentru toţi căci clar este că oricâte-n lună şi în stele toate au trecut deja prin maşina de tocat cuvinte
Mă aflam şi eu ca întotdeauna la mijloc adică unde e mai rău
Tocmai coborîse. Ce rost avea să se îndrepte spre casă? Cu soarele luat pe umeri și pe spatele genunchilor, cu toată înghesuiala din trenul murdar, cu toată părerea de rău că lăsase în urmă marea... cu toate astea, ce rost avea să meargă spre casă?
Gara era ticsită de oameni, zgomote absurde aruncau în aer peroanele. Nebunia marelui oraș o primea cu brațele larg deschise. Parcă îi rîdea în față, făcîndu-i cu ochiul.
Ațipise în tren, era obosită. Răsăritul acelei zile a fost ciudat. Cocoțată pe o stîncă, departe de lume și de glasul unui bețiv ce-ți făcea veacul cu o sticlă în mînă, visase să răsară un altfel de soare. Parcă așteptase altceva, parcă dorise să simtă altfel...acum era dezamăgită. Era o femeie ca toate celelalte și merita același soare...
nicolae dospește în burtă vreo zece copii bine hrăniți unii mai mari alții mai mici.
așezați chitiți încolăciți unul în jurul altuia cât să încapă fără colțuri între măruntaie
căci lui nicolae îi plac rotunjimile. zice-se c-a-nvățat el la școală că viața e cerc.
de-atunci a început să deseneze cercuri –
a făcut unul pe capu’ lu’ ta-său dar vezi bine omu’ nu era bisericos și i-a zis nevestii să pună mâna să șteargă cu treanța năzbâtia
i-a zis mă-sii apoi să-i scornească și lui o vârtelniță mergătoare așa cum aveau băieții de pe mala. mă-sa n-avea timp să-i facă mendrele.
Omul acesta scotocește în mine cu mâini febrile.
Mai ții minte, copil find, cum te aplecai asupra cutiei cu jucării, căutând ceva anume, o rotiță de la mașinuța regăsită după luni de uitare, sau nu știu ce accesoriu indispensabil păpușii primite în dar cu o zi înainte? Cu răsuflarea tăiată, lumea de jur împrejur împietrea, iar tu, cu limba proptită într-un obraz, cu părul curgând pe ochi, erai una cu așteptarea.
Mai mult ca sigur, din pricină că, în copilărie, dar şi în tinereţe, am tot privit în curţile altora coroana unor nuci uriaşi, sau pentru că am citit poeme şi povestiri despre măreţia şi viaţa lungă a acestor copaci, în urmă cu vreo doisprezece ani, la vreun lustru după ce am avut, la ţară, casa mea „pe pământ”, am îngropat, prin noiembrie, în grădină, două nuci. Primăvara, din una dintre ele a răsărit un arbust firav care, încet-încet, a început să crească şi să devină tot mai viguros. Am descoperit atunci că e cam aproape de gard şi că, dacă va creşte, va ameninţa să atingă cu crengile dinspre stradă firele liniei electrice. Dar nu l-am scos spre a-l răsădi, socotind că nu i-ar fi bine. De vreo trei ani rodeşte. Are o coroană superbă, înaltă şi largă.
Comentarii aleatorii