femeie, draga mea
astăzi mi-a fost mai bine şi am lucrat la scena din grădină. pentru sufită am ales o catifea roşie cu dragoni celeşti brodaţi în borangic auriu. crezi că e mult un sac de orez? atunci află că în preţul ăsta au intrat şi patru culise din hîrtie Tsai Lun pe care Alesandros, în onduleuri de sineală a desenat cu peniţa ramuri de cireş. ştii cît de aproape îi eşti! mereu îmi vorbeşte despre tine şi cum într-o zi vei deprinde arta caligrafiei. el îi spune altfel, meditaţia pensulei. uite, săptămîna trecută eram pe plajă, marea se zbătea şi pe sînii ei umflaţi de sare spuma valurilor desena găitane. sfîrcurile împungeau ţărmul. Alesandros îmi zice dintr-o dată – trasează o scară cu trepte din sfoară pînă la cer şi arată lumea cu degetul, tu şi tu şi tu! dar nu am atîta hîrtie! atunci fă-ţi privirea ancoră şi trage cerul mai jos.
Oare ce este ura? Întrebarea, care de fapt mă deranjează, muşcă şi din rădăcina mea şi din viermele ei. Este ca un cuib de viespi pe care nu ştiu cum e mai sigur să îl înlătur din jaluzelele exterioare ale ferestrei spre uliţa pustie şi sfântă a copilăriei. Spre pacea şi calmul care nu m-au lezat şi nici trădat vreodată, fiindcă aşa mi-a fost felul. Dacă am urât? Da, dar nu cu adevărat. Credeam că urăsc fiindcă suferisem, fiindcă fusesem rănită de anumite persoane.
Ce aş mai putea să îţi spun acum, dragul meu, când sunt atât de departe de Yuè-juin-ul acela verde şi umed, când, cuprinzându-mi din nou genunchii, ţi-ai ascuns pentru ultima oară chipul la mine în braţe? Nu ştiam atunci nimic despre tine. Nu ştiam cum te rogi tu. Nu ştiam că bătăile de inimă ale timpului se ofilesc pe măsură ce dragostea este ascunsă sub obroc. Fiul nostru a început să se joace cu pietricele. Ştii ce mi-a spus într-o zi? „Rachaela, dacă aduni pietre cerului, lui tata i se vor deschide porţile…” Apoi a tăcut.
când să întoarseră de la cimitir găsiră tolănit aici pe prispa din dială un mârtan sur cu ochii verzi cu mustățile pârlite și coada scurtată- o arătare cam hâdă carevasăzică- de curând aleasă cu semne de bună purtare în vreo pățanie nimerită cine știe cum prin lumea cea plină de încăierări a mâțelor lelița Măria își văzu de rostul pomenii și de toată rânduiala care să cădea în cea zî blestemată iar când să mai potoliră și năcazul și grijile începu să întrebe de n-a știi careva a cui a fi străina vietate întrebă în dială și în vale pe linia principală și pe ulițe că vorba ajunse din gură în gură hăt departe tocma la Chiva lu Miai în capu satului nima nu știa nimic de nici un mârtan
Comentarii aleatorii