pal paletă bicicletă și la urmă motoretă. așa mă strigau două colege de clasă din generală. erau surori dintr-o familie de țigani și le spunea bodgros. eu le spuneam botgros. aveau același drum spre casă ca și mine. pal paletă biciletă și la urmă motoretă urlau cînd mă vedeau. de ciudă aruncam în ele cu castane.
Chiar dacă lucrurile ce se întâmplă live, par ciudate, nu au nicio relevanţă expresii ca: "mai mult cu cinci sau mai putin cu 2."
Totul se petrece după un scenariu care îmi scapă. Chiar dacă ea are impresia, uneori, că este manipulată, sau poate chiar este, nu se întâmplă nimic conştient şi controlabil. Când apele cresc din ce în ce, mai gândeşti, oare, că va veni vremea când se vor retrage? Nu cred, aşa că te laşi purtat de apă, chiar dacă în palmă nu ai decât un pai, care oricum nu te poate ajuta.
Câtă iubire poate fi strânsă într-un personaj ca Zahei care a avut decenţa să stea "acolo", până în ziua în care mi-a reamintit că a acceptat ocna ca pe o izbăvire refuzând fuga în suicid.
Nu pot gândi la pasul următor, cu toate că mă bântuie tot felul de "variante".
Producerea de existenţă prin scris e o dimensiune umană a cărei monadă e inumană.
Orice încercare de reducţionism ar fi inutilă, mai ales dacă luăm în calcul interferenţa de planuri autor-lectori (dar de ce nu, şi multiplicarea acestui proces în infinite proiecţii posibile). Mai mult, trăim deja cu impresia că s-ar putea ca suma interferenţelor spaţiilor mentale să fie cel puţin la fel de amplă ca şi spaţiul însuşi.
mă tot rugai - mergi la doctor! iată sînt şi la doctor. cum mă simt? îţi răspund cu vorbele unui capelan militar: în adăposturile individuale nu o să găseşti atei. confuz? poate. îmi lipseşte curajul de a spune răspicat- într-o confruntare doar în primele secunde eşti răcan apoi fie eşti veteran fie mort. pentru că vezi tu, nu-mi ştiu duşmanul, viaţa sau moartea?
Prima oară a fost extrem de simplu. Știam. Eram convins. Mă băteam cu pumnii în piept că acela e adevărul. Varianta corectă. Infailibilă. Nu, nu m-au manipulat ei. Doar mi-au întărit convingerea că nu se poate trăi cu cei care nu vorbesc înconjurându-ne. Că n-avem loc împreună. Că, la fel ca în jungla primordială și în aceasta în care trăim cu umilințele și orgoliile noastre, trebuie să existe echilibrul celui puternic. Al nostru. Voința noastră impusă cu orice preț. Un ignorant sadea. Nici nu-i băgam în seamă. Mă mai deranjau, din când în când, când duceam gunoiul. Nu-i priveam în ochi.
Comentarii aleatorii