Unii mă întreabă de ce nu mai scriu. Uneori o fac puțin mustrător chiar. Îmi place senzația asta de a fi mustrat; așa mai mult sau mai puțin aluziv. Poate este și asta o umbră de masochism. Fericirea, stabilitatea au dezavantajele lor. Durerea, suferința devin rarități. Nu este oare acesta prețul succesului maturizării? Capacitatea de a te adapta. Meșteșugul găsirii echilibrului și arta evitării nenorocirii. Poate chiar conviețuirea cu pericolul, cu dușmanii. Sau poate înțelepciunea de a nu mai crede în fericire. Adică în „orice fel de fericire”.
Sînt așa de subțire și de ușor, încît ultima fecioară dată în pîrg mă încearcă voal de mireasă pe cap; prins cu agrafe colorate în păru-i, mă flutură peste lume, aerul împins în sus de creșterea sînilor ei.
Cîndva se va face femeie și o să fiu uitat în sertarul cel mai de jos. Doar un deget mă va despărți atunci de pamînt și opt sertare de cer.
o altă dimineaţă acelaşi autobuz. şapte douăzeci, optsprezece grade. călători pe care îi ştiu din vedere de ani de zile. de pildă pe domnul acela care tot deschide geanta diplomat scoate un flacon de parfum, fîs fîs, apoi se trage de lobul urechii drepte. mereu numai de dreptul. poate are un dezechilibru poate e într-o ureche. nu asta mă deranjează ci geanta. are cea mai urîtă geantă din lume! piele sintetică şi încuietori mari galbene şi lucioase. vă plac dinţii din metal auriu!? atunci e o geantă frumoasă.
Așa cum mizeria lumii se depune ca roua pe petalele sufletului nostru, noi vom continua să închidem ochii în speranța că vom vedea un întuneric mai curat și mai frumos mirositor decât lumina fiecărei seri în care mulți dintre noi își plâng existența. Care deși a fost modelată de ei, este la fel de nemulțumitoare ca atunci când ar fi fost scoasă din cuptorul unui olar beat care, înconjurat de aburii de alcool emanați de propria respirație, cu un zâmbet știrb și cu dinți înnegriți, spune că totul arată exact așa cum ar trebui să arate… Ironia unui Dumnezeu ucis, care se răzbună cu o plăcere creată de noi prin lumea în care trăim și pe care am binecuvântat-o oferindu-i în dar, prima și ultima noastră suflare.
Păreau alte camere. Mereu altele. Aceiași pași între uși. Duceri, întoarceri, muchii, pereți. Pe aici se intră. Acolo se rămâne un timp. Unde este ieșirea? Nu contează acum. Sunt acasă. Drumuri făcute cu ochii închiși. Le știm pe toate fără nicio mirare. După miros, după contur. Se răcește totul, totul este aspru și rece ca muzica de fanfară pe un vinil zgâriat. Venele se îngroașă, aveți colesterolul crescut ești anunțat din când în când. Un timp nu îți pasă. Pipăi pereții. Recunoști tapetul sfâșiat, umezeala lor familiară. Ești acasă. Ești în siguranță.
Comentarii aleatorii