Peste 2 minute vom simți fructele urii
sirenele sună a viol
Sub geam a căzut o Katiușe
omorând o femeie care își bea cafeaua pe terasa casei sale
un fapt divers, rutina fotografilor
ce gonesc în spatele unei căruțe plină cu cadavre
vociferând la o nouă explozie
valorile exponometrice și filtrele de culoare sânge
un alt pom ars e dat la o parte
un alt copil rănit e dat cu pudră fotogenică
uite un bătrânel căutând în ruine poza soției
uite un soldat plin de sudoare rezemat de telefon
alo.. nu e nimeni la capătul firului?
cineva mătura jucării sparte, cineva spune o rugăciune
fotografii au plecat cu zgomot de lăcuste stol
a lovit o rachetă parcul cu lebede albe
zăpăcind păsările care nu înțeleg de politică
toți așteaptă echipa de filmare
"fiecare este făuritorul propriului său destin"-Dumnezeu îți dă dreptul de alegere!
Deschid ușa vieții cu piciorul.
Încrucișări de poziții pelviene.Viermele sorții mele se încercuiește pe un inel de pământ încolțit. Doar plecările lui de acasă încep transformarea în fluturi.
Îmi spune mereu:
“ești doar o … coastă, a mea! Nimic mai mult.”
Înghețată de frig, m-am mișcat mai mult, m-am smuls din el..lăsându-i doar coaja unei felii de măr.
Uneori mă gîndesc că totul este o imensă piesă de teatru, că de fapt nu poate exista în realitate atît de multă prostie sau atît de vie durere ca aici, ca acum. Că nu se poate să iubim atît de nebunește sau să ne temem atît de paranoic. Că nu poate fi adevărat. Că viața este prea perfectă în cruzimea cu care mușcă din noi ca să fie reală. Uneori îmi vine să întorc capul brusc și să întrezăresc miile de ochi ai celor ce ne privesc de dincolo de cortină. Senzația aceea că ne privesc martori aproape invizibili cu o curiozitate stranie. Că am putea foarte bine opri totul la fel cum oprești banda unui magnetofon. Că aburul deasupra cafelei ar îngheța brusc, avioanele ar împietri în aer iar oamenii pe străzile orașului.
când eram mică
îmi plăcea să mă ascund în podul casei
acolo citeam cu genunchii la piept scrisorile de dragoste
erau pline de praf și ude de trecerea timpului
aș putea spune că l-am iubit și eu pe Cornel
că am țipat când ea a născut-o pe Tania
într-o iarnă am fost în vacanță cu ei
m-am amuzat când zâmbeau omului de zăpadă
am găsit și două perechi de pantofi
i-am șters cu grijă și le-am legat șireturile strâns
așa mi-am închipuit că ei nu se despărțiseră niciodată
acum, Tania are vârsta mea
a scris scrisori doar bunicilor dinspre tată
nu știe că visele ei mi-au ținut de urât
că eu la rândul meu am început să scriu cândva o scrisoare
către sora mea din pântecul mamei
care niciodată nu s-a născut
azi, copilul meu a format un număr de telefon din două litere
Așa cum mizeria lumii se depune ca roua pe petalele sufletului nostru, noi vom continua să închidem ochii în speranța că vom vedea un întuneric mai curat și mai frumos mirositor decât lumina fiecărei seri în care mulți dintre noi își plâng existența. Care deși a fost modelată de ei, este la fel de nemulțumitoare ca atunci când ar fi fost scoasă din cuptorul unui olar beat care, înconjurat de aburii de alcool emanați de propria respirație, cu un zâmbet știrb și cu dinți înnegriți, spune că totul arată exact așa cum ar trebui să arate… Ironia unui Dumnezeu ucis, care se răzbună cu o plăcere creată de noi prin lumea în care trăim și pe care am binecuvântat-o oferindu-i în dar, prima și ultima noastră suflare.
Comentarii aleatorii