aici în românia e deja 12, dacă erai și tu pe aici probabil că te-aș fi pupat pe obraz, dar ai barbă, mie nu prea îmi place să pup bărbați cu barbă, nu prea îmi place să pup bărbați în general, oameni, le dau o îmbrățișare ca la free hugs, eu mă pup doar cu pisicile, pe nas, nas pe nas, ca eschimoșii,
e deja 12, 12 și ceva chiar, până termin eu de scris aici se face dimineață și vine și la voi 12 a 12-a, dacă nu ne-am mai măsura atâta în ore și zile, și ani, am fi mai fericiți, am trăi de la o viață la alta și ne-ar fi de ajuns
așa, rămânem mereu în urmă, cu o urare, cu o iubire, dacă n-am purta atâtea ceasuri la încheieturi, n-am ști când începe sau când se termină, azi e ziua ta, mâine e mai mult cu o zi, mai puțin cu o zi, acesta e adevărul
Ieri s-au împlinit 40 de ani de la nașterea internetului. 40 de ani de cînd un student de la UCLA s-a logat de la distanță la un computer aflat într-un centru de cercetări din Stanford lîngă San Francisco. Evident, pentru unii din noi internetul s-a născut abia acum 5 ani, sau în 2000, sau acum 15 ani, sau abia acum 20 de ani. Dar asta este probabil irelevant.
Sînt un nesuferit. Sînt un nesuferit doar gîndindu-mă că am să scriu ceea ce am să scriu. Și totuși ce face omul cînd simte că trebuie să scrie sau să spună ceea ce crede? Cîndva oamenii mureau pentru asta. Sau erau surghiuniți. Sau torturați cu metode la care prefer să nu mă gîndesc acum. Și totuși făcea oare pedeapsa ca gestul să le fie ceva mai puțin împovorător? Poate. Cînd ai dreptul să spui ce gîndești sau ce crezi nu te mai confrunți cu un oponent care te înobilează, chiar pe eșafod. Cînd ai acest drept și îți este protejat totul devine vag și obositor. Ca o luptă cu pustiul. Oamenii nu mai au chip. Devii propriul tău judecător, propriul tău dușman. Ei rămîn doar un public amorf dincolo de orizont. Ca un zgomot de fond care nu te părăsește niciodată.
a început nunta lui Sarit
cu o fugă peste crestele de pomi
privesc femeile cum stau singure la mese rotunde
mese albe cu petale de mireasă
vântul serii adus din grădina de portocali
cu fructe zemoase în coșuri împletite
de degetele altor femei
notez pe un șervețel alb aceste rare trăiri
gândacul poposit, se încurca în litere beate de zgomot
sau de lumina vieții
zbuciumată de începuturi,
de griji,
pe el îl cheama TOR
pe ea Sarit
au 20 de ani sau mai mult, ce contează acum?
uite, trece o brunetă cu sâni decoltați ca pentru o paradă
precis se vrea admirată
iubită o oră, măcar un ceas
poartă o eșarfă verde, îi simt pasiunea prin hainele
transparente
au pus și muzica, ceva cunoscut:
j'avais oublier, criee, Aline..
j'avais pleure sur le sable..
De multe ori îmi spuneai, mai ales în ultimul timp, că o să pleci ...
„Cam atît am avut de făcut pe aici, atît am putut să fac, iar acum e vremea şi pentru odihnă”.
Ştiu că ţi-ar fi părut rău să pleci vara, că n-ai mai fi simţit mirosul de grîu proaspăt din hambar, toamna ţi-ar fi părut rău de strugurii rămaşi neculeşi, iarna că i-ar fi fost greu mamei să facă pîrtie pînă în fundul grădinii, iar primăvara că nu te-ai mai fi uluit de rîndunelele care-şi găseau cuibul, cel de la streaşina casei, după atîta zbor .
Într-o zi m-a sunat mama şi mi-a spus că a rămas singură ...
Te-am găsit odihnindu-ţi mîinile bătătorite, aşa cum ţi-au fost toată viaţa şi pe care le ştiam de cînd eram copil, cînd mîngîierea lor lăsa urme pe pielea mea fragedă. Erau urme de coasă, de topor, de sapă ...
Comentarii aleatorii