Tare aş vrea câteodată să-mi trag tot trecutul în ţeapă, adică tot ce am înghiţit: să linşez tăiţei cu varză, cozonaci cu mac sau vinete cu caşcaval, ciorba de miel cu leuştean, iepurele cu măsline şi lămâie, grătarul de peşte cu mujdei. Să scurg tot zerul din viaţa asta cu caşul la gură şi să dospesc bine tot ce rămâne. Dar dacă sufletul s-ar trage şi el din mine cum trage maseurul puternic osânza pe spinare, aş merge zilnic la baia turcească să îmi înmoi oasele şi nodul de la ceafă. Să eliberez sufletul ăsta înlănţuit de şiraguri de fluturi dansând ca la nuntă.
când te forţezi să-mi strecori în minte fantoma, mă uit în altă oglindă. surâsul acela ţi-a schimbat viaţa, ştii bine, un simplu zâmbet poate stârni dezastrul pe care-l aştepţi. mă gândesc la cercul în care existam numai eu, cercul care a pornit rătăcirea, cercul în care puteam să fiu eu, să plâng şi nimănui să nu-i pese. cercul blestemat în care aş fi vrut să încremenesc. oamenii erau păpuşi urâte, şi eu eram o jucărie. nu ştiu cărei identităţi îi aparţinea carnea mea, dar sângele mi-a rămas roşu. mi-au impus să mă uit la el, când mi-l scoteau din venă. surâsul ca o pădure, deasupra căreia vrei să păcătuieşti, lumina de care nu te mai bucuri, gândurile ce nu-ţi mai aparţin. noaptea. noaptea asta, care te rupe din somn, te aduce în faţa aceleiaşi foi. scrii, nu mi-e teamă de mine.
Păreau alte camere. Mereu altele. Aceiași pași între uși. Duceri, întoarceri, muchii, pereți. Pe aici se intră. Acolo se rămâne un timp. Unde este ieșirea? Nu contează acum. Sunt acasă. Drumuri făcute cu ochii închiși. Le știm pe toate fără nicio mirare. După miros, după contur. Se răcește totul, totul este aspru și rece ca muzica de fanfară pe un vinil zgâriat. Venele se îngroașă, aveți colesterolul crescut ești anunțat din când în când. Un timp nu îți pasă. Pipăi pereții. Recunoști tapetul sfâșiat, umezeala lor familiară. Ești acasă. Ești în siguranță.
Daca ar fi posibil de scris o parodie a Bibliei la care să râdă și Papa de la Roma, în mod cert Dorin Cozan ar articula-o. Și, bănuiesc în mod sigur, (cum ar spune autorul) că niciun creștin nu s-ar simți ofensat. De altfel probabil ar jubila. Cei mai inteligenți desigur.
„Dacă aș fi poet, acum aș exagera un picuț, și aș spune că așa-i cu dragostea: te uiți, te ia pe sus, te sucește la minte și, când e mai sus, mai frumos , îți dă la cocoașă.”
În ziua aceea am intrat la mort. După datină, oglinda era acoperită. Dar, mă gândeam eu, sunt atâtea oglinzi neacoperite în încăpere: ochii celor care stau de priveghi sunt deschişi şi în fiecare ochi se oglindesc şi ochii vecinilor. Câteodată o lacrimă oglindeşte şi ea lumânarea de veghe. Oglinzile nu au sfârşit, cresc una din cealaltă, ca fântânile adânci în adâncul fântânilor. Celelalte lucruri au un cadru bine delimitat în spaţiu – există un capăt al ploii, un capăt al vocii mele sau al auzului celui care mă poate asculta.
Comentarii aleatorii