Ştii? Zânele nu se îndrăgostesc niciodată. Ele locuiesc într-o preafrumoasă pădure, nu foarte departe de aici. Copacii le apără pe fiecare cu lumina lor verde, coaja bătrână sclipeşte în noapte ca firele de apă sub lună. Cum au trecut mai bine de 10 minute de când nu îţi găseşti ochelarii, mi-ai spune, desigur, că ţi i-am ascuns eu, printr-o vrajă micuţă, de pădure. „Nu ai ghicit nici acum. Aveam nevoie să fiu oblojit. Aveam nevoie de tine.” Tu nu ai nevoie de mine… Nu mai spune asta acum. Mai bine să urcăm. Doar aşa păcălim frigul. Câte pietre să fie? Pune piciorul acolo. Da. Pe cea dintâi. Aşa. Ca la şcoală. Le luăm pe fiecare cu binişorul. De la început, până când învăţăm numărătoarea sutelor, sau poate a miilor. „Eu zic mai bine să rămânem aici; cerul pare pătat cu pietrele templului.” Da. Aşa pare. Mâzgălit cu pietre din mijlocul lumii.

Nu poţi să îţi împarţi cu alţii propriile vise. Nu există jumătate dintr-o umbră sau jumătate dintr-o linişte.

Fii logic şi ei vor spune că eşti idiot. Fii emoţional şi ei vor spune că nu te înţeleg. Fii amândouă în acelaşi timp şi ei vor spune că eşti nebun.

Amintirile sunt ca frunzele toamnei care nu mai pot să cadă de pe copacii care se usucă.

Non idem este si duo dicunt idem, spune bufniţa privighetorii.

Când eram copil mă învăţau că seva viţei se preschimbă în vin. Există un vin cu nume religios, Lacryma Christi. Aşadar, nu vă îmbătaţi cu Dumnezeu.