E ca şi cum m-aş plimba cu tine pe străzile Ballinei ori pe malul de vest al râului Moy, pe lângă furnicile desculţe care poartă şi acum în spinare amulete mărunte de nisip, dincolo de abaţia Moyne. E ca şi cum aş planta pentru tine un măceş, într-o vale mică de lângă muntele Nephin Beg, e ca şi cum din ochi mi-ar curge lapte de rostopască pentru inima ta aurie. E ca şi cum o frunză uscată s-ar face verde dacă tu ai săruta-o, stârnind astfel seve, asta pentru că trebuie să îţi vorbesc şi atât de ireal, din când în când.
Te privesc de minute bune şi încă nu pot defini prea bine senzaţia aceasta ce mă încearcă atât de acut încă de când ai început să vorbeşti despre tine, acel om din timpul concret pe care eu nu am cum să îl dezgheţ acum de semnificaţii, cel puţin nu atât de lesne pe cât mi-aş dori. Nici nu aş avea cum, din punctul ăsta de vedere tu deţii controlul absolut atât cu privire la ceea ce alegi să îmi spui, dar şi cu privire la ceea ce alegi să laşi sub tăcere. Din acest punct de vedere, poţi să te consideri un păpuşar cu diplomă.
Sunt lucruri despre care nu oricine vorbeşte în poezie fiindcă poezia nu este un purgatoriu al talentelor înguste trebuie să îţi cunoşti caii putere pegasul sau orice altceva să te adaptezi lungimii şi lăţimii drumului fie el şi rural altfel toţi ştim că marile figuri care scriu istoria poeziei au imunitate şi regim de vip-uri şi mai ales dreptul să scrie de toate pentru toţi căci clar este că oricâte-n lună şi în stele toate au trecut deja prin maşina de tocat cuvinte
Mă aflam şi eu ca întotdeauna la mijloc adică unde e mai rău
Creierul s-a deconectat
Distrugând punțile.
Liniște.
O mare, adâncă și stranie liniște
Mă cuprinde,
Unduindu-și sinapsele smulse.
Cât sunt eu?
Ultima frontieră a întrebărilor,
Ce se zbate
Înainte de a fi devorată.
Caut să-mi accept limitele
Ce cuprind totul.
Eu.
Universul.
Parte și întreg.
După o vârstă anumită,
singurătatea care încă mai bate în pieptul tău,
bate numai și numai împotriva ta.
Marile sentimente nu ne înșeală niciodată așteptările. Ba din contra, ne vin mereu însoțite
de și mai marile dezamăgiri. De unde și frica noastră de ele, de aceste sentimente.
Muzica, mai degrabă decât cuvintele,
posedă puterea de a trece prin nenumăratele ziduri ce-i stau în cale,
și asta fără să le surpe, nici măcar nu se atinge de ele …
Ce mai faci? Ești bine? Ești fericit? -
întrebări care nu așteaptă din partea interlocutorului său
un răspuns imediat, sau poate doar unul fictiv,
supus legilor automatismului :
Fac bine! Sunt bine! Sunt fericit!
Comentarii aleatorii