Dați televizorul mai încet...!
Și acolo și la radio poate și în pliante , avertismente: Încălzirea globală ne va ucide în curând. Pe trotuarul îngustat de mașini filtre îngălbenite aruncate la întâmplare.
La metrou un copil cerșind "cinci sute de lei" umblă desculț. La un picior are un singur deget, celelalte și le-a prins în scara rulantă de la gura de metrou. Nu poartă șosete, nu încălțăminte... metodă de "marketing" ?
Pe trotuarul din fața căminului un "Z3"parcat. Toată lumea se minunează de cât de "gigantic" e ? Poate să respire ?
Mi-am petrecut adolescenţa prin Bucureşti, pe Dudeşti şi Calea Văcăreşti. Unde, în afara derbedeilor din găştile de cartier - pe care îi frecventam cu asiduitate - îmi intrase în cap şi poezia. Şi, prin urmare, pe la 15 - 16 ani, iată-mă şi pe la cenaclul UTC (Uniunea Tineretului Comunist) unde m-am întâlnit, în afara lui Labiş (pentru scurt timp), cu Grigore Hagiu, Ilie Constantin, Nicolaie Breban, etc., şi Florin Mugur. Ne regăseam, în afara cenaclului, pe la unul şi altul, pe acasă. Mai mult pe la mine - după câte îmi amintesc - pentru că, în afara unui spaţiu mai mare, se mai găsea şi câte un vin bun de Drăgăşani sau Urecheşti, adus de taică-meu (inginer silvic) din deplasările lui prin ţară. Am şi acum în minte unele versuri ale lui Florin:
pal paletă bicicletă și la urmă motoretă. așa mă strigau două colege de clasă din generală. erau surori dintr-o familie de țigani și le spunea bodgros. eu le spuneam botgros. aveau același drum spre casă ca și mine. pal paletă biciletă și la urmă motoretă urlau cînd mă vedeau. de ciudă aruncam în ele cu castane.
Tocmai coborîse. Ce rost avea să se îndrepte spre casă? Cu soarele luat pe umeri și pe spatele genunchilor, cu toată înghesuiala din trenul murdar, cu toată părerea de rău că lăsase în urmă marea... cu toate astea, ce rost avea să meargă spre casă?
Gara era ticsită de oameni, zgomote absurde aruncau în aer peroanele. Nebunia marelui oraș o primea cu brațele larg deschise. Parcă îi rîdea în față, făcîndu-i cu ochiul.
Ațipise în tren, era obosită. Răsăritul acelei zile a fost ciudat. Cocoțată pe o stîncă, departe de lume și de glasul unui bețiv ce-ți făcea veacul cu o sticlă în mînă, visase să răsară un altfel de soare. Parcă așteptase altceva, parcă dorise să simtă altfel...acum era dezamăgită. Era o femeie ca toate celelalte și merita același soare...
Am furat din sufletul unui copac atât cât să îl desenez cu tuşe negre şi roşii în alfabetul nevăzătorilor. Deoarece negrul şi roşul sunt bune pentru benzi desenate şi pentru sloganuri sau firmamente sau chiar vestimentaţie. Sunt culori care se rotesc pe roata olarului. Sunt culori care aleargă una pe cealaltă. Între timp orbii descifrează de-a lungul vieţii sensul negrului şi roşului, iar Homer încă mai călătoreşte din cetate în cetate.
Comentarii aleatorii