Prima oară a fost extrem de simplu. Știam. Eram convins. Mă băteam cu pumnii în piept că acela e adevărul. Varianta corectă. Infailibilă. Nu, nu m-au manipulat ei. Doar mi-au întărit convingerea că nu se poate trăi cu cei care nu vorbesc înconjurându-ne. Că n-avem loc împreună. Că, la fel ca în jungla primordială și în aceasta în care trăim cu umilințele și orgoliile noastre, trebuie să existe echilibrul celui puternic. Al nostru. Voința noastră impusă cu orice preț. Un ignorant sadea. Nici nu-i băgam în seamă. Mă mai deranjau, din când în când, când duceam gunoiul. Nu-i priveam în ochi.
mă gândeam într-o zi ce mama naibii s-ar întâmpla dacă n-ar mai fi Dumnezeu, dacă n-ar mai fi cuvintele, dacă n-ar mai fi toată muzica asta rock, rap, pop, hip-hop? dacă în loc de mine acum ai asculta o bucată de lemn vorbindu-ți, spunându-ți că nu e lemn din ăla de esență tare, din care e scaunul pe care stai tu, că nu poate fi dată cu lac, spălată, ștearsă de praf, zgâriată de toate tocurile care ar trece peste ea.că bucata asta de lemn care vorbește are viață, se mișcă, te vede. și poate să te încălzească atunci când te duci dincolo, acolo unde pleacă toți. acolo unde lemnul putrezește, acolo unde ceasul nu mai are atâtea subordonate și timpul nu mai foșnește sacoșele prin masele amorfe de suflete.
«Tatăl nostru Carele eşti în ceruri... Ia uite ce de fân ați scos din iesle! Mânca-v-ar lupii de dihănii să vă mănânce! Că hăbăuci mai sunteți, v-ați tontit de totul totului! Iar tu Ioane dă cu coasa până la a șaptea nădușeală, după fiecare fir de iarbă, iar voi?!... Sfinţească-Se numele Tău... Nu, așa nu merge Daru, n-o să fie după tine fătu meu! Dacă te mai prind că scoți fânul cu coarnele o să rozi ieslea goală mai ceva ca vaca Ștefoaiei și nu te mai uita cu ochii ăia la mine că pun biciul pe tine! Vie împărăţia Ta... Ia picioru’, Cheșa! Uită-te ce fân mândru și proaspăt de-mi vine mie să-l mănânc, iar ei... E-e-e bată-vă norucu’ să vă bată, că v-ați jupănit de tot! Nu vă mai pun nimic în iesle, nimic! Înțelesu-m-ați?...
Soarele amurgului mai avea câteva minute de viață, după aceea totul o să cadă în cenușiu. Își apucă geaca, o pune pe braț și trântește ușa în urma lui. Lumină tomnatică. Pe strada lui nu bătea vântul, iar soarele muribund arunca razele roșii pe frunzele copacilor care trăindu-și ultimele zile din acel an, erau galbene și ruginii. Culoarea amurgului împreună cu roșiaticul frunzelor dădeau un ton sângeriu lumii...
Azi două lucruri m-au deranjat. Căţeluşa prea costelivă şi un comentariu. Cam prea ipocrit. Mă gândesc de ce ne numim oameni. Cuvântul acesta este prea frumos. Este o podoabă de aşezat în pomul unui orfan. Este primul pas. Este pruncul pe care mama îl aşteaptă şi nu-l poate avea. Dacă nu am fi numiţi, am putea spera că ne tragem din spirit.
Comentarii aleatorii