Există lucruri despre care nu vorbim. Pur și simplu. Le ținem sub un fel de sentință a tăcerii. Și nu mă refer la fantezii sexuale. Sau la rugăciuni. Sau la chestia aceea cînd te trezești brusc la tejgheaua unui magazin privind în gol iar apoi cauți în jur îngrijorat să vezi dacă nu ți-a văzut cumva cineva căderea pe gînduri. Nu. Mă refer la „lucrurile acelea”.
Da, voi purta şi eu toată viaţa în spate, cadavrul monahului care nu am fost. Doar în tăceri voi plânge pe piatra gândului tăriile la care, în lume, nu am ajuns. În marile singurătăţi din mine, ca-ntr-o chilie săpată-n stâncă, voi renunţa la lume fără să mă tund, fără să-mi las barbă de sihastru.
Ascultarea mea va fi glasul conştiinţei, căci ea este vocea lui Dumnezeu.
Mare ne-ar fi mirarea dacă într-o recenzie „academică” s-ar renunța la trimiterile mai mult sau mai puțin savante referitoare la mulții iluștri antecesori, la repertoriul bogat al lecturilor pe care se „întemeiază” raportarea creațiilor artistice comentate, la încadrarea în te mai miri ce curente, mișcări literare și la folosirea limbajului elevat, a surclasării fenomenologice, onirice, de fapt. Nu vă speriați, nu sunt în măsură să dau cu piatra.
A sosit Noaptea Crăciunului. Ce simt acum? Greu de descris în cuvinte. Și depinde de multe lucruri. Dar cel mai vulnerabil sînt atunci cînd aud „O noapte preasfințită”, așa cum am cunoscut „O silent night” în credința mea creștină. Așa cum am cîntat-o de zeci, poate de sute de ori. Și este greu de descris în cuvinte. Mai ales cînd închid ochii. Și simt cum o gheară de gheață luminoasă îmi despică pieptul. Cum urcă și îmi străpunge craniul în intimitatea universului meu limbic. E unul din acele momente cînd îmi este imposibil să spun ce se petrece în sufletul meu.
Mai mult ca sigur, din pricină că, în copilărie, dar şi în tinereţe, am tot privit în curţile altora coroana unor nuci uriaşi, sau pentru că am citit poeme şi povestiri despre măreţia şi viaţa lungă a acestor copaci, în urmă cu vreo doisprezece ani, la vreun lustru după ce am avut, la ţară, casa mea „pe pământ”, am îngropat, prin noiembrie, în grădină, două nuci. Primăvara, din una dintre ele a răsărit un arbust firav care, încet-încet, a început să crească şi să devină tot mai viguros. Am descoperit atunci că e cam aproape de gard şi că, dacă va creşte, va ameninţa să atingă cu crengile dinspre stradă firele liniei electrice. Dar nu l-am scos spre a-l răsădi, socotind că nu i-ar fi bine. De vreo trei ani rodeşte. Are o coroană superbă, înaltă şi largă.
Comentarii aleatorii