De multe ori îmi spuneai, mai ales în ultimul timp, că o să pleci ...
„Cam atît am avut de făcut pe aici, atît am putut să fac, iar acum e vremea şi pentru odihnă”.
Ştiu că ţi-ar fi părut rău să pleci vara, că n-ai mai fi simţit mirosul de grîu proaspăt din hambar, toamna ţi-ar fi părut rău de strugurii rămaşi neculeşi, iarna că i-ar fi fost greu mamei să facă pîrtie pînă în fundul grădinii, iar primăvara că nu te-ai mai fi uluit de rîndunelele care-şi găseau cuibul, cel de la streaşina casei, după atîta zbor .
Într-o zi m-a sunat mama şi mi-a spus că a rămas singură ...
Te-am găsit odihnindu-ţi mîinile bătătorite, aşa cum ţi-au fost toată viaţa şi pe care le ştiam de cînd eram copil, cînd mîngîierea lor lăsa urme pe pielea mea fragedă. Erau urme de coasă, de topor, de sapă ...
Mi-am amintit că în urmă cu doi-trei ani mi-ai spus să-ţi cumpăr o cameră de bicicletă, că la ţară nu se găseşte şi nici petice nu mai ai să-i pui.
Tocmai te ridicaseşi de la masă , mulţumindu-mi cu o voce abia rostită pentru neînsemnata mea osteneală. Te-am întrebat de ce vorbeşti aşa încet şi mi-ai spus că ai obosit, că fuseseşi să tai nişte fîn.
„Nu ţi-am spus să nu te mai duci la coasă, că ai optzeci de ani ?”, te-am certat eu.
Te-ai uitat lung la mine şi printre lacrimi mi-ai zis :
„Nici chiar tu nu mă înţelegi, măi copile ?”
Ai plecat apoi în casă abia trăgîndu-ţi mersul după tine, fără ca eu să-ţi cer iertare.
O fac acum, chiar dacă ştiu că tu m-ai iertat de-atunci:
„Iartă-mă !”