A sosit Noaptea Crăciunului. Ce simt acum? Greu de descris în cuvinte. Și depinde de multe lucruri. Dar cel mai vulnerabil sînt atunci cînd aud „O noapte preasfințită”, așa cum am cunoscut „O silent night” în credința mea creștină. Așa cum am cîntat-o de zeci, poate de sute de ori. Și este greu de descris în cuvinte. Mai ales cînd închid ochii. Și simt cum o gheară de gheață luminoasă îmi despică pieptul. Cum urcă și îmi străpunge craniul în intimitatea universului meu limbic. E unul din acele momente cînd îmi este imposibil să spun ce se petrece în sufletul meu. (De parcă aș putea vreodată să îmi descriu sufletul.) Mii, sute de mii de imagini ale copilăriei, un vulcan de frumusețe, o gingășie brutală, o vulnerabilitate care mă sparge pe dinăuntru, o senzație de iubire mai amețitoare decît cea mai pură nuditate, o durere caldă precum o hemoragie după Dumnezeu. Aproape simt ca și cum aș fi fost cel mai imuabil ateu pînă în clipa aceea și o explozie de inimaginabil m-a sfîrtecat. Există oare levitație? Nu știu. Dar cînd închid în clipa aceea ochii nu mai știu dacă sînt amintirile mele, predispoziția culturală, vulnerabilitatea sezonului sau o mînă nevăzută. Este cea mai reală și mai apropiată de extracorporalitate experiență pe care am simțit-o vreodată. Te poate intoxica Crăciunul, „O noapte prea sfințită”? Nu știu dar simt o nevoie dureroasă să nu fi jignit pe nimeni în anul care a trecut, să nu fi fost murdar, să nu fi fost crud, egoist, brutal. Simt cum îmi curge lumina aceea topită prin fiecare venă, prin fiecare celulă, în prelungirea mîinilor pînă cînd nimic, absolut nimic nu mai are nici o importanță. Doar acea indescriptibilă senzație că El este perfect acolo înăuntru, acolo unde I-a fost locul și locuința încă înainte de începutul lumii.