Că Eminescu, socotit, pe bună dreptate, expresia supremă a spiritualităţii româneşti, este, nu o dată, supus unor interpretări deformatoare, este un lucru cunoscut şi deplâns de multă lume. Poetul însuşi, spirit romantic conştient de valoarea sa, exprima cu tristeţe această idee: „Astfel, încăput pe mâna oricărui, te va drege...”. Cu alte cuvinte, îţi va modifica mesajul şi, uneori, chiar viaţa.
Motivele unor asemenea deformări sunt adesea politice. Pe vremea când îl studiam pe poet în şcoala elementară, către sfârşitul anilor '50, poemul „Împărat şi proletar”, conceput în perioada studiilor berlineze şi publicat în revista „Convorbiri literare” în 1874, era oprit la strofa care conţinea îndemnul „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă”, iar comentariul susţinea că poetul se solidarizează cu cei exploataţi, îndemnând la luptă contra orânduirii burgheze. Şi chiar mai târziu, în liceu, când abordam textul în integralitatea lui, se trăgea, într-un fel, cam aceeaşi concluzie.
Din păcate, în afara unor considerente de ordin politico-ideologic, deformarea mai poate avea la bază şi incompetenţa, semidoctismul, incultura, ba chiar prostia. Situaţia e evidentă mai ales când jurnaliştii se apucă să-l comenteze pe marele poet. Iată un exemplu legat tot de poemul amintit mai sus. În stilul său agresiv şi exprimând opinii care se vor îndrăzneţe, jurnalistul Cristian Tudor Popescu exprima, în urmă cu câtva timp, opinia că Eminescu a fost ateu. Şi aducea ca argument strofa din prima parte a poemului în care proletarul socotea că religia e „o frază ... inventată”. Punând această idee pe seama poetului şi reluând, poate fără să-şi dea seama, opinia ideologilor comunişti din „obsedantul deceniu”. Numai că, dacă respectivii ideologi mistificau în deplină cunoştinţă de cauză, jurnalistul de azi, depozitar al unei spoieli de cultură, ignoră întregul şi supralicitează partea. Căci, în realitate, poemul „Împărat şi proletar” e unul filosofic (nelipsit, desigur, de accente sociale), în care lumea e privită din două perspective – a celor de jos (reprezentate de un lider proletar, având atribute ale geniului) şi a celor de sus (reprezentate de Împărat sau Cezar, întruchipare, şi acesta, a geniului); iar concluzia e una pesimistă: eforturile umane sunt zadarnice, dincolo de toate se înstăpâneşte moartea (”Că vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi”). Textul este, de altminteri, integrabil unei ample construcţii romantice de tinereţe, poemul sociogonic „Memento mori”, de peste cinci mii de versuri, panoramă a strălucirii şi decăderiii civilizaţiilor, care are o concluzie asemănătoare: „La nimic reduce moartea cifra vieţii cea obscură/ În zădar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,/ Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis”. Multă lume (ba chiar şi unii tineri scriitori, mai prieteni cu internetul decât cu biblioteca) socoteşte astăzi, ca şi Cristian Tudor Popescu, că în poemul despre care am vorbit Eminescu este socialist. Şi unii, la fel de cultivaţi ca jurnalistul deghizat în critic literar, deplâng chiar faptul că a scris acest text.
Tâmpeniile cele mai mari despre Eminescu se spun, însă, ritualic, la momentele aniversare sau comemorative. Adică la jumătatea lui ianuarie şi la cea a lui iunie. Lăsând la o parte atitudinile festiviste, ochii daţi peste cap de admiraţie şi excesul de sirop liric care te face să leşini, ori, dimpotrivă, încercările de a-l da pe poet jos de pe soclu, din pretinsa teamă că mitizarea l-ar îndepărta de cititori, m-aş opri la un alt simptom: goana după senzaţional.
Goana după senzaţional este o boală a jurnalelor noastre, avide de scandal, dar şi a emisiunilor de televiziune, obsedate de rating. Astfel că, după ce s-au ocupat până la nebunie de triunghiul amoros Drăguşanu – Slav – Cristea sau de războiul dintre Ponta şi Băsescu, moderatorii caută, în preajma zilei aniversare a poetului român, elemente de senzaţional şi în viaţa acestuia. Şi le găsesc, de obicei, în câteva texte de care este plin internetul. Aceste texte, fie apocrife, fie aparţinând unor pretinşi eminescologi (dintre care ceva mai cunoscut este Nicolae Georgescu), susţin că poetul a fost „asasinat politic”, ba chiar asasinat de-adevăratelea, din considerente politice. Cu alte cuvinte, pentru că, în calitate de jurnalist, el exprima adevăruri inconvenabile (şi, într-adevăr, exprima), a fost oprit să scrie, internat cu forţa în ospiciu şi, mai apoi, cu complicitatea unor doctori, otrăvit cu mercur. Acesta fiind unul dintre scenarii. În realitate, o năstruşnicie drapată în haine pretins documentare.
Cum să nu abordeze televiziunile un asemenea subiect?! Chit că moderatorii, avizi de a face trimiteri la starea de lucruri de azi, dar încredinţaţi, în prostia lor nudă, că Eminescu a trăit „acum câteva sute de ani” (cum se exprima o cucoană), habar n-au despre ce vorbesc şi se tot uită pe două amărâte de foi care le tremură-n mână, rezultat al metodei de largă utilizare copy-paste.
Ce-ar fi de spus faţă de asemenea abordări? Păi tocmai ce spunea Titu Maiorescu (pe care primii comunişti îl declarau reacţionar, iar pretinşii eminescologi sau jurnaliştii de azi sunt gata să-l considere asasin!), când vorbea despre falşii poeţi: ÎN LĂTURI!
Comentarii
- eminescu vs monstru -
a.a.a. -
Atunci când se vorbeşte despre Eminescu, poziţionarea în extreme (a venera vs a detracta) este un gest uşor de comis. Pentru că, trebuie să recunoaştem, în faţa unui fenomen de mare anvergură, omul tinde să fie radical. Cu atât mai mult semidoctul, cu observaţia că el, semidoctul, devine şi radical, şi înţelept, şi păun. Un dialog, fie el şi polemic, purtat pe aceste coordonate, faţă în faţă, la tv, în cărţi ori prin orice alte bucle temporal-spaţiale de tip domino, nu o să fie niciodată fertil, decât în jos, spre rădăcini bolnăvicioase. De aici şi situaţiile pe care le-aţi prezentat mai sus. Pentru că:
...mă întreb, care este motivul pentru care Eminescu este urât (în cel mai pur sens) de majoritatea liceenilor? Să fie oare faptul că profesorul, extaziat peste măsură şi pătruns sui generis de poet, convins că el este singura fiinţă respirabilă care l-a înţeles, se apucă să transforme o poezie simplă de dragoste într-o matrice metafizică? Să fie oare imaginea eminesciană grotesc deformată de profesorul X, după chipul şi (ne)asemănarea-i, imagine după care elevii sunt notaţi la teză? Să fie oare reperele de interpretare absolut halucinante cu care elevii sunt şcoliţi până la loc comanda? Cum se poate ca un elev să fie lăsat corigent pentru că a susţinut că în "Lacul" este vorba despre un el care suspină şi suferă după o ea, aşteptând-o pe malul apei, să-i răsară dintre trestii şi să-i cadă (lin) pe piept, ci nu despre alegoria monadei lui Leibniz, aşa cum a auzit el dintr-un delir al profesorului pătimaş...?
În cele mai multe săli de curs, lui Eminescu i-au fost puse coarne si colţi, iar în apropierea tezelor/ examenelor de orice tip, apar şi picăturile de sânge. Eminescu n-a fost (ori a fost prea rar) prezent în textele din foaia de examen. În schimb, au fost translatorii lirici, singurii în stare să îndrepte exhaustiv şi coerent limba poetului. Ce mai contează că au îndreptat-o cu rigla în dreapta şi catalogul în stânga...? Astfel, nu mai miră pe nimeni că Eminescu este urât fără să fie citit, darămite cunoscut.
Fireşte, la diferite ocazii, poetului i se scot coarnele, colţii... şi i se tuflesc coroane de luceferi. El redevine nemurirea spiritului românesc, este citat (ce mai contează că e scos din context, trunchiat, remixat...), cântat, gâdilat, pupat şi violat. Şi gata votul, serbarea, ratingul... Să vină fursecul, măslina şi călduroasele strângeri de copite, în timp ce bustul poetului este băgat înapoi în cămara din spatele toaletei, pentru a se păstra la fel de genial şi in anul viitor.
O parte a clasei intelectuale de atunci şi acum a încercat să-l strângă în pumn pe poet. Ba chiar au crezut/ cred că le-a încăput pe mână. Ca în orice demers politic, mai întâi s-a confiscat limbajul, apoi s-a pus cep pe sensuri şi motive şi s-au iscălit certificatele de eminescologie. Şi ca balul să fie bal până la capăt, au apărut şi arheologii, care au început să sape în omul Eminescu, precum hienele în carcasa de bivol. Aceste două direcţii s-au contopit, au născut şi au aşezat, în timp, strat peste strat peste strat, astfel apărând mitul Eminescu, mit care, aşa cum spunea cineva, a înghiţit creatorul.
Dar Eminescu cel adevărat încă există. Există în textele sale. El, dacă e nevoie, se apără singur. Nu trebuie decât să fie citit. Şi, eventual, într-o nesperată răscoală a conştiinţei, redat întocmai.
Incitant text, la fel de bun
bobadil -
Incitant text, la fel de bun comentariul.. un subiect demn de abordat si re-abordat. O lectura placuta si cateva unghiuri foarte actuale. Felicitari domnilor!
Școala naște monștri
sebi -
Recent, academicianul Solomon Marcus a afirmat că sistemul românesc de învățământ e un dezastru și ar trebui reformat din temelii. Sigur, toată lumea vrea reformă, mai toți clamează necesitatea schimbării. Când a fost ultima dată făcută o reformă în adevăratul sens, nu ceea ce au încercat, atât cât i-a dus capul, diverși miniștri?
În cazul raportării la Eminescu, afirmația matematicianului și lingvistului Marcus Solomon devine și mai veridică. Majoritatea profesorilor e încă tributară (nu-mi dau seama dacă se prind de chestia aceasta sau nu), protosincronismului care a dominat cultura națională începând cu deceniul 7. De aici tendința de exagerare a valorilor. literare, istorice, etc. Da, s-a făcut o teză a luptei de clasă din ”Împărat și proletar”, da, s-a realizat un film, impresionant din punct de vedere cinematografic, mai puțin exact istoricește vorbind, precum ”Mihai Viteazul”. În paranteză fie spus nu mi-e rușine nici cu ”Roșu vertical” a lui Nichita și nici cu ”Delirul” lui Marin Preda.
Pătrunși de importanța lor în consolidarea mitologiei eminesciene, a destinului culturii naționale în cheie europeană, mulți profesori de limba și literatura română/istorie au funcționat ca niște instrumente ideologice(până la urmă a făcut-o și George Călinescu, la care face aluzie Preda în ”Cel mai iubit”), care au sădit în conștiința plăpândă a elevilor sentimentul intangibilității culturii românești.
Expresii de genul ”ce a vrut să spună poetul în versul următor”, au rămas, sunt convins, în memoria generațiilor de elevi captivi și reprezintă exemplul execrabil de manipulare, prostie și lipsă de creativitate pe care îl putea da școala românească forjată de unelte prolecultiste.
După 90 a început să apară, timid, câte ceva și din publicistica lui Eminescu. O publicistică foarte bună,critică, acidă chiar. De altfel, așa cum trebuie. Cine își imaginează că romanticul Eminescu trebuie să fie egal cu ziaristul Eminescu ar trebui să-și ardă o carte în cap, la propriu. Cine crede că despre Eminescu trebuie vorbit doar din vârful buzelor, are o mare problemă. Nu mai e Eminescu cel pe care îl știam noi din pagina 80, sus, a manualului de Limba și Literatura Română? Nu, nu mai e. Nici Creangă nu mai e. Nici Nichita alcoolicul, nici Ion Barbu cocainomanul, la fel Preda mort după o cruntă beție.
E rău, e bine că e așa? Le scade din valoarea operei? Sau o face mai...comercială? Cine dă bani pentru reeditări? Cum se promovează acestea? Când s-a mai epuizat un tiraj de 100 000 de exemplare, așa cum se întâmpla cu cărțile lui Marin Preda? Că inițiații, prietenii scriitorilor știau cum au trăit/murit prieteniilor, e altceva. Mutarea s-a petrecut la nivelul opiniei publice, a subconștientului colectiv și atunci apre temerea: s-a distrus un mit, mai multe, se aruncă cu noroi, nu mai avem nimic sacru, etc. Oare?
Apoi, presa. Nu știu de când are aceasta rolul de a apăra sine die memoria cuiva. Nu sunt de acord și mi se pare de prost-gust expresia:”Presa educă”. Fals! Educația o face familia și școla! Presa informează, investighează, opininează. Nu-i poți pretinde unui post tv comercial să facă educație, nu e treaba lui. Îi poți pretinde însă postului național la care plătim abonamente impuse. Da, acolo trebuie să existe emisiuni dedicate culturii. Cum sunt acestea realizate din punct de vedere al dinamismului, al stârnirii interesului e altă discuție. Cine mă obligă pe mine să mă uit la Bianca Drăgușan/Victor Slab?
De altfel, chiar posturile/publicațiile comerciale au avut de multe ori momente bune în prezentarea marilor scriitori, a oprei lor și, da, au făcut-o mai interesant, chiar șocând, decât anostele programe, așa-zis culturale ,ale postului public care papă sute de miliarde ineficient.
Eminescu e Împărat. Și,așa proletar cum e, tot Împărat va fi! La mulți ani!
Da!
Dorel -
Excelente eseuri (Adrian şi Sebi), provocate de textul postat! Mulţumesc, Andu, pentru opinie!
Și ce dacă?!
Virgil -
Nu am ascultat/vizionat/etc intervenția domnului Cristian Tudor Popescu. Dacă însa aceasta a fost concluzia domniei sale sînt surprins. Pentru că, deși înțeleg că este atras uneori de exprimări oarecum populiste, concluzia aceasta mi se pare destul de superficială chiar și cu o astfel de justificare. Pentru că (și asta este părerea mea) chiar și un licean ar fi putut ușor ajunge cel puțin la concluzia că formula lui Eminescu este probabil o șarjă la adresa religiei instituționalizate și nu împotriva credinței sau spiritualității per se. Și chiar dacă să presupunem Eminescu ar ataca acolo însăși credința, este de-a dreptul naiv să tragi o asemenea concluzie definitorie (ateismul) pe baza unui singur vers. La urma urmei avem de-a face cu un romantic care oricît de inteligent ar fi este foarte vulnerabil la emoții care mai de care mai puternice. Și pentru că am menționat de romantism, cred că o minimă idee despre acesta te poate convinge că este foarte greu să crezi că un romantic poate fi ateu. Eminescu poate nu a fost creștin, poate nu a fost creștin ortodox, poate a fost deist, sau spiritualist, sau Dumnezeu mai știe ce-o fi fost, dar este foarte, foarte greu să îi citești textele și să ajungi la concluzia ca ar fi fost ateu. Dacă numai și pentru simplul fapt că un ateu în principiu este mult mai rațional și mai cinic decît a fost Eminescu. Dar aici mă lansez în considerațiuni foarte subiective (vor spune unii). Dar o simplă privire calmă, de la distanță și fără prejudecăți sau îngustimi te va face să zîmbești cînd cineva bazat pe acest vers îl califică pe Eminescu drept ateu.
Dar lucrurile merg și mai departe. Toată chestia asta cred că își are originea într-o superficială înțelegere a marxismului. Nu că Eminescu ar fi fost marxist sau pre-marxist. Dar sînt convins că (datorită sudo-exegezei proletcultiste menționată mai sus), și datorită faptului că Eminescu pomenește proletarii aici, unii au ajuns iute la concluzia că Eminescu poate a îmbrățișat convingeri socialiste sau marxiste. Trec peste faptul că este cam amatoristic să tragi o asemenea concluzie „istoriografică”, dar chiar dacă Eminescu ar fi fost să zicem marxist, mi se pare simplist să concluzionezi că marxiștii au fost atei. Evident. știu ce spune Capitalul și alte declarații de-ale lor. Dar în esența lui marxismul este foarte idealist, soteriologic și escatologic aproape ca o religie veritabilă. Iar în anii aceia era probabil mai degrabă „romantic” și „filosofic” decît „științific”.
În orice caz toată bruhahaua asta cu Eminescu și ateismul mi se pare mai degrabă o cascadorie amuzantă și ieftină menită, așa cum spunea Tudor, să sporească ratingul și vizibilitatea (mai ales atunci cînd te temi că le pierzi). Nu știu dacă asta este problema domului Cristian Tudor Popescu.
Dar problema asta mai ridică încă una: Și ce dacă Eminescu ar fi fost ateu?! Cu ce ne afectează asta? Devine mai puțin poet? Sau mai puțin național? Se schimbă ceva? La urma urmei de cînd e Eminescu călăuzitor sau far spiritual-religios pentru națiune? De cînd are vreun efect sau vreo importanță pentru poziția lui ca poet național faptul că a fost sau nu ateu? Am senzația că toată obsesia asta cu religia și ateismul vis a vis de o personalitate a devenit la fel de telenovelistică și senzaționalistică precum preferințele sexuale sau operațiile estetice. Hai să fim serioși și să lăsăm străbunii în colbul textelor lor și eventual să le citim cu calm și bun simț. Atît. Și mai ales să nu îi transformăm în vaci sfinte.
Just!
Dorel -
Absolut de acord, Virgil! Observaţii pătrunzătoare şi subtile!
Ateii nu pot scrie poezie :)
Maria - Doina -
Ateii nu pot scrie poezie :) ... și cu asta îmi fac debutul în rândul celor care scriu aforisme, maxime, proverbe etc :)
Apreciez tot ce s-a scris. Adevărat, clar, bine argumentat.
Un singur aspect aș sublinia, și aici intru în dialog cu Sebi Șufariu, acela că mass-media face educație (involuntar) și este acel tip de educație nonformală și informală. Educația formală are loc în sistemul de învățământ, dar reprezintă foarte puțin din ceea ce îl formează pe un individ.
Despre profesorii de limba și literatura română, și nu numai, aș putea spune că nu vor putea forma alte convingeri elevilor decât acelea pe care ei înșiși le au.
Ușor cu educația pe scări
sebi -
Mariana, replica mea vizează statutarea presei ca responsabil direct de educația elevilor. A analiza problema funcțiilor mass-media ne-ar trebui mult timp și spațiu, pentru că ne aflăm într-una dintre cele mai controversate posibile discuții. E dificil de definit, în toată complexitatea ei, relația pe care mass-media o întreține cu un întreg câmp social.
Dacă înainte de apariția mijloacelor de comunicare în masă, familia, școala, biserica dețineau poziții dominante în trasmiterea informațiilor, a cunoștințelor, lucururile s-au schimbat. Da, mass-media a preluat multe dintre aceste funcții, e un adevăr. Transferul nu s-a făcut însă la nivel axiologic, ceea ce, din punctul meu de vedere, e și o imposibilitate. Mai mult, eu cred că mass-media are ca rol amplificarea diverselor experiențe cognitive, comportamentale, ale indivizilor. Mediul educogen nu are cum să se rezume doar la presă, așa cum de multe ori s-a lăsat a se înțelege. Presa e cea care evidențiază. Are de partea ei imaginea, cuvântul scris,etc. Ușor de tras, astfel, concluzia că ea e cea care face actul educației. Eroarea persistă cu un fel de patimă, aș spune, fără a se lua în calcul că dincolo de forma prezentării, în societate s-a întâmplat un eveniment creat de familie, școală, etc. Creat de o sumă de factori pe care mass-media îi prezintă sub formă frustă, lapidară, dură, a unui eveniment oarecare.
Orice tânăr student la jurnalism știe că ”Trenul care vine la timp în gară nu e subiect de presă”. Consider că majoritatea intelectualilor știe sau intuiește acesta. Cu toate acestea o doamnă profesoară, lideră în Sindicatul Învățământului, nu contează unde, replică suav:”Și de bine, când ați dat ultima dată?”.
Deși mass-media de oriunde reflectă și evenimente pozitive,(pozitive,dar nu anodine), mi-am permis două observații:
De ce trebuie să laude presa?
Pentru ceea ce a făcut(bine, cred), cadrul didactic respectiv nu primește o remunerație, gradație, etc?
Poate că presa face, involuntar, și educație. Dacă cele cinci minute ale lui Dan C. Mihăilescu, spațiul editorial a lui Alex Ștefănescu sau alte emisiuni cu potențial în acest sens pot culturaliza, e bine. Educație involuntară face și vecinul de pe scară care și stinge țigara de balustradă.
Sunt de acord însă că, din păcate, educația care se face în școală contează prea puțin pentru formarea individului.
Aceasta și pentru că în locul unor cunoștințe și abilități folositoare, elevilor li se bagă în cap tot felul de chestiuni care nu le va folosi la nimic. Sistemul de învățământ e autist și interesat doar de a-și conversa un curriculum de docilitate și conformitate. Căldicel, cum ar spune cineva. De ce nu a reușit reforma? Simplu, sunt prea mulți interesați să rămână lucrurile așa cum sunt, să-și perpetueze privilegiile. De plătit plătesc părinții și, mai important, copiii. Adică viitorul. În ceea ce am putea numi cultura negativă a școlii, copiii au rol de ucenici foarte docili. Niște piese de puzzle ale unui sistem nociv.
Și,da, tocmai de aceea:”Trenul care vine la timp în gară nu e subiect de presă!”
Dialog și parteneriat
Maria - Doina -
Desigur, presa nu este responsabilă de educație (și nu mă refer la educație doar din perspectiva unor acțiuni bine planificate care au ca rol dezvoltarea bio-psiho-socială a individului, ci și ca efect al unor acțiuni spontane; și nu mă refer la educație doar ca acțiune de „culturalizare”, ci la tot spectrul pe care îl oferă aceasta).
Trebuie să fac niște delimitări conceptuale. Pentru formarea/dezvoltarea umană sunt trei tipuri de educație: formală (are o anumită formă, structură este obligatorie și se face prin sistemul de învățământ), nonformală (se face prin intermediul altor instituții cum ar fi cluburi, muzee, emisiuni speciale tv, unele periodice etc., și nu are caracter obligatoriu) și cea informală (spontană, neplanificată, cea care influențează individul într-o anume parte cum ar fi mass-media, concertele, mediul social și aici intră chiar și vecinul de bloc, grupul de prieteni etc).
În sfera acestor delimitări conceptuale am spus că presa face educație, influențează formarea individului (mă refer la formarea continuă, la educația permanentă pe parcursul vieții). Desigur presa este un mijloc prin care se ajunge la un eveniment din mediul social și până la urmă am putea spune că da, doar mediul social formează omul. Dar, pentru foarte multă lume, când o informație vine din „gura presei” parcă are mult mai mare influență decât atunci când o aude de la un coleg, vecin etc. Apoi mai este impactul vizual, imaginile care se promovează și care râmân în memorie și influențează individul. Ar fi multe de discutat, cum bine spui. Doar un scurt exemplu: într-o pauză i-am surprins pe elevii mei făcând niște mișcări care sugerau luptele. I-am întrebat de unde au învățat asta și mi-au spus că de la desenele animate de la televizor. Un alt exemplu, pozitiv, ar fi acela că unii elevi știu să facă diverse lucrări practice, jucării din materiale refolosibile tot de la o emisiune tv.
Un singur aspect aș mai sublinia și anume acela că da, în această eră a presei și a internetului, informația este la tot pasul. De aici apare noul rol al cadrului didactic (fiindcă nu mai este doar el sursa de informație); el trebuie să fie un facilitator al formării, un stimulator, factorul care crează situații de învățare, care învață elevul cum să învețe, cum să gestioneze informațiile acumulate, cum să le selecteze, cum să le aplice în practică, adică cum să își formeze competențe. Se încearcă mutarea accentului de pe „a ști,” pe „a face” și „a fi”. Nu e important că știi sau ce știi, e important ce faci cu ceea ce știi.
Mi-a făcut plăcere dialogul, dar trebuie să recunosc că subiectul nu este deloc epuizat.
Și ca să se termine totul cu bine, trebuie să spun că acum, în clipa în care scriu, la tv locală este emisiunea „Literatura - religia mea” și se discută despre Alex Ștefănescu și cu domnia sa. Mă duc să vizionez :)
Duminică plăcută!