toamnă fără iluzii

imaginea utilizatorului silvius
toamnă

trec vânturi prin sânge
păsările ciugulesc timpul
toamna coboară prin frunze
colorând sufletul sărac
cu triste îmbrătişări

pietrele respiră în striaţii
aerul umed de ploi
zidurile cu detalii baroce
din pieţele vieţii noastre
cheamă lumina între îngeri
noaptea fuge speriată
ca un soldat în tranşee
şi cheamă norocul
să tragă de sforile asfinţitului
întruparea în tăcere

crucea catedralei sparge norii
nicio ploaie nu va mai cerne iluzii

Comentarii

Ok, multă imagine ("păsările

Ok, multă imagine ("păsările ciugulesc timpul" - asta mi-a plăcut), ceva nostalgie, dar cam atât. Nu personalitate, nu miză... Compunere lirică.

Mda, chiar de asta mi-a

Mda, chiar de asta mi-a amintit: "scrieţi o compunere cu titlul "toamna". Dacă asta s-a vrut, e o reuşită.

silviu, dacă dorești să fii

silviu, dacă dorești să fii schimbat din categoria de „corespondent” (în cazul în care dorești să comentezi și sub textele altora - nu numai sub textele tale -) poți să trimiți un email și putem modifica.
despre textul de față pot să îți spun că este regretabil să vezi cum cineva amestecă în felul acesta diferite „moduri” de a face poezie. pentru că, de exemplu, „pietrele respiră în striaţii/ aerul umed de ploi” sună bine ca unitate separată. dar „zidurile cu detalii baroce/ din pieţele vieţii noastre/ cheamă lumina între îngeri” schimbă registrul în altceva.

apoi

„noaptea fuge speriată
ca un soldat în tranşee
şi cheamă norocul
să tragă de sforile asfinţitului”

sună așa și așa,

dar
„întruparea în tăcere” este din nou din altă poveste.

și exemplele pot continua.
textul îți lasă impresia unui eclecticism școlăresc. din păcate.

și aș adăuga, înțeleg că postmodernismul reprezintă o respingere a întregului, a metanarațiunii, etc, dar nu uita că există întotdeauna riscul kitsch-ului.