noname@duende

imaginea utilizatorului nepotul lui rameau

femeia cu care sunt
nu sunt
un arbore crește între noi
peste degringolada zilelor fără copaci
deconstruiesc paradisul
am ajuns la rădăcina pătrată a tuturor rănilor
mă zgribulesc în somn
mă învelesc în teamă
singurătatea e cum să vă spun...
o stare latentă
când bufnițele ne stau pe umeri
și nu se mai vede lumina
de atâta noapte...

Comentarii

Faina imagine... m-a prins. E un vizual cu sentiment curat, fara complicatii inutile. As fi evitat exprimarea din final pentru ca mi se pare ca este in contradictie cu nota generala a poemului printr-o impersonalizare. "si nu SE MAI VEDE lumina" Eu am spus de multe ori dar se pare ca niciodata nu e tarziu sa mai spui o data, in poezie adresarea este foarte importanta, mult mai importanta decat in proza, stiu ca suna ciudat, dar cu o chestie din asta poti sa pierzi cititorul daca nu o incadrezi cum trebuie in indicatia "regizorala". Eu stiu ca tu stii ca eu stiu ca tu stii ce vreau sa zic :-) Un poem bun. Andu