buricul meu nu e ca buricul altor bărbați. femeilor care mi-au cunoscut goliciunea mama le spunea o poveste. cînd m-am născut eram agitat iar medicii mi-au tăiat strîmb ombilicul. uneori o văd cum își duce mîna la pîntec. e gol. ca apartamentele pe care le-am vîndut azi.
îmi place să fiu bărbat. îmi place să fiu bărbat mai ales cînd plouă atunci deschid ochii mă forțez să fie cît mai larg deschiși apa intră în ochi mă ustură sunt bucuros e ca și cum aș plînge lucrurile pe care nu am putut să le plîng.
îmi mai place să fiu bărbat cînd montez plăci de rigips pe tavan. atunci plăcile se sprijină în moalele capului sudoarea se scurge pe șira spinării adorm mulțumit am luat parte la ceva cu adevărat important.
nenea mă ajuți? copilul stă încurcat în mijlocul străzii. oamenii trec pe lîngă el ca bagajele pe banda rulantă din aeroport. i s-au desfăcut șireturile nu știe să le înoade îi e frică să nu se împiedice.
buclă apoi nod buclă apoi nod îi arăt. oare cine m-a învățat asta pe mine. tata sau omul cu laptele care îl aducea pe tata beat mort și plin de scaieți de ziceai că-i păpușă de cîlți.
buclă apoi nod buclă apoi nod. mîinile tatălui tremurau ca niște copaci din care mușca drjuba.
mă uit la cer și cerul mi se pare o fabrică de confecții.
sau un iaht de lux.
Un stres nu vine niciodată singur. Așa s-a întîmplat pe 25 noiembrie 2008, cînd a avut loc balul bobocilor. Sigur că n-am vrut să mă implic, dar pînă la urmă am ajuns sa fac scenarii de scenete și pictări de planșe. Că-s mai tolomacă și m-au dus de nas. În adminsitrativ nu m-aș fi implicat nici bătută „vrei 5 bilete pe 5 invitații?” ok, let me just take this gun...
8. la suprafață se produc explozii care aruncă așchii fierbinți și particule încărcate electric care, odată ajunse în apropierea ta sunt capturate de câmpul magnetic al genunchilor tăi și încep să se învârtă în spirale strânse în jurul coapselor, pântecului și gâtului tău. în sfârșit, ele intră în gura ta și, întâlnind acolo molecule de apă grea care mă susțin cu argumente astronomice, produc ceea ce se mai numește auroră sau dragoste neînchipuit de albă
Parcă lumea se împuținează, se face mică și se concentrează în acest punct, unde rămânem noi; suspendați în tăcerea aceasta dintre simțuri, între lucruri care nu se spun dar transpiră în gesturi, între fandări ale realului, într-o dorință greu reținută de a-mi trece degetele prin părul tău, de a apropia obrazul tău de mine ca o mamă grijulie, un gest impropriu, căci nici nu știu ce-aș face simțindu-te atât de aproape. Aș îngheța probabil. Aș lua apoi acel moment cu mine-n lume, accesându-l din nou și din nou, ca pe un drog.
Comentarii aleatorii