Aș spune că liniștea aceasta o pot compara cu căderea fulgilor de zăpadă noaptea, tărziu, când stau cuminte, cu spatele lipit de sobă, în intuneric, zâmbind. În pat foșnesc cele două pisici cu ochii lor verzi acum închisi. Din când în când Iza ridică capul alene si mă privește: nu-mi spune nimic, se uită, închide la loc ochii, își culcă căpșorul mic, și iar doarme. Nu mi-este somn. E a doua noapte în care prefer să stau nemișcată și să ascult tăcerea, decât să dorm și să pierd atâtea gânduri. E limpede că ai venit acum acasă: pasul apăsat, hotărât. Mă știi prezentă în întuneric. Mă știi în așteptare. Mă iei în brațe, ușoară ca o vioară. Mă strângi puternic și totuși tandru, încet să nu mă sfărâme brațele tale încolăcite în jurul mijlocului meu subțire. Mă iubești. E bine.
Nobody knows it, but you`ve got a secret smile, and you use it only for me.
Sînge, pense, atenție, verde.
Poate că unii își iubesc aproapele, alții pe sine, alții banul, alții tăcerea, alții munca. Cred că relația e cel la care te gîndești zilnic, îl înșeli, îl aștepți, te împlinește și îți cere sacrificii. De aceea aș putea zice că sunt îndrăgostită de sînge.
Pedalez, stopuri, mă bucur că frigul din iarnă și-a dat duhul după nori, acum e soare și de la etajul trei aproape simți mirosul oceanului. Am întîrziat. Nimic nou. Ziua începe cu întîlnirea de staff de la ortopedie. Mă strecor între colegii francezi și ascult cazurile de departe, căci uitîndu-mi ochelarii miopia îmi taie avîntul. Sunt studentă străină, n-o să mă întrebe nimeni nimic. Sau așa sper de fiecare dată.
deci iată-mă. gardul miroase a pișat și a veveriță. nu știu cum miroase o veveriță dar mi-am adus aminte de vietățile din felix. stau drept în mijlocul întunericului cămașa roșie flutură pe mine partea bună din mine adică aia care a făcut liceul catolic ar spune iată regele iudeilor. cămașa roșie flutură ca un steag de capitulare păcat că sunt mic de statură și nu mă vede nimeni să mă scoată din viață.
e atît de întuneric încît dacă îmi pipăi chipul nu-mi dau seama dacă sunt eu sau peretele prăbușit al stadionului.
cîini albi cîini roșii cîini negri cîini curcubeu s-au adunat lîngă mine mă zgîrîie un fel de a spune stăpîne lasă-ne afară. urlu mai tare ca ei trebuie să le arăți că ești stăpîn pe situație.
fagurele
pe strada mea sunt neoane ciudate au un gît subțire din gît iese un cap uneori seamănă cu femeile care poartă broboadă dacă pui masca de plastic ce protejează becul seamănă cu niște apicultori dacă împarți întunericul îți iese un milion de albine ce fecundează lumina
oare la patruzeci voi avea mîinile groase ori încheieturile vor fi la fel de subțiri
oare în ziua nunții va fi cald și voi transpira în costumul de mire nu suport mirosul de transpirație m-am întors cu obsesia asta de pe holurile spitalului bolnavii treceau pe lîngă mine cu sonda în brațe mirosul lor mă făcea să vomit atunci mi-am zis între cei vii și cei morți aleg morții la fel cum între mirosul de transpirație și mirosul de mort aleg mirosul de mort măcar ăla impune respect
Tabloul cu şatra încă mai atârnă în casa noastră. Când a murit, unchiul meu a lăsat moştenire tabloul celălalt, cel cu ţiganca cu sânii dezgoliţi, unei rude prin alianţă. În copilărie mi-era frică să mă uit la el. Femeia aceea tânără avea o privire sălbatică, care aluneca parcă peste pielea ei cafenie şi ieşea afară din ramă, ţintind vizitatorii. Cred că de acolo mi se trag pudibonderiile, de pildă faptul că mă feream să privesc femeile dezbrăcate pe plajă (nu cele de la nudişti, ci femeile care consideră că nu este defel ruşinos să îţi etalezi sânii goi la bronzat, pe plaja tuturor).
Comentarii aleatorii