dorin cozan e trist în această după-amiază de vară. a masticat un morcov, dar melancolia nu îl sloboade...mi-e drag, așa, umărul bărbiei lui are ceva din semeția elenului. o, Tristule alb, ce ai?
- nu știu ce am…prorocește
dorine, tu știi. eu nu pot decât să te iubesc
-dar tu tu nu mă iubești. sunt așa ….sunt urât
dar frumusețea sufletului tău? dar scuarul în care te-am luat de mână și am aplecat ochii suav? îți amintești ce frumos era totul? Suavul meu …
uite
dacă ții la mine
în adâncul tău
da
vreau
da
emoticons
azi mergeam pe stradă și toamna se foia în jurul meu precum cercul de ploaie în jurul lunii. odată am văzut un cerc mare mare cât casa, dar mi-am zis că e cu siguranță mult mai mare, poate mai mare chiar decât orașul acesta din care scriu, mai mare decât pot cuprinde cu brațele lungi și subțiri ale gândului meu către tine...
Aș spune că liniștea aceasta o pot compara cu căderea fulgilor de zăpadă noaptea, tărziu, când stau cuminte, cu spatele lipit de sobă, în intuneric, zâmbind. În pat foșnesc cele două pisici cu ochii lor verzi acum închisi. Din când în când Iza ridică capul alene si mă privește: nu-mi spune nimic, se uită, închide la loc ochii, își culcă căpșorul mic, și iar doarme. Nu mi-este somn. E a doua noapte în care prefer să stau nemișcată și să ascult tăcerea, decât să dorm și să pierd atâtea gânduri. E limpede că ai venit acum acasă: pasul apăsat, hotărât. Mă știi prezentă în întuneric. Mă știi în așteptare. Mă iei în brațe, ușoară ca o vioară. Mă strângi puternic și totuși tandru, încet să nu mă sfărâme brațele tale încolăcite în jurul mijlocului meu subțire. Mă iubești. E bine.
uneori vine nathaniel solul iubirii îşi deschide tolba şi răstoarnă amintiri în cutia poştală de la uşa timpului tău cauţi emoţionat o pecete anume citeşti rândurile de zece ori daniele tot ce atingi prima oară fie durere fie bucurie se transformă în aur de nerecunoscut devine ceea ce a fost arunci focului din sobă mai mult de jumătate căci deasupra moţăie un pui de primăvară
mă întreb cum ai să mă întâmpini drumul până la tine pare nesfârşit sar din stea în stea mai văitându-mă de oboseală mai căzând cu privirea în gol
nathaniel îmi ţine pumnii strânşi magia făcută de ionuţ e rochia mea pantofii de frumoasă ghimpele din coastă ce nu mă lasă popasului somnului porţii spre înapoi n-ar fi prima oară când renunţ
Se spunea că, pe când eram copii, erau timpurile cele bune, timpurile măreţe. Şi chiar erau, atunci când venea pe la noi Irina, verişoară, mai aproape de vârstă, dar mătuşă, după gradul de rudenie. Irina era cu cinci ani mai mare ca mine şi când venea la Iaşi, începeau timpurile mele cele mai grozave.
Comentarii aleatorii