azi plouă, am închis computerul. scriu într-un caiet vechi: libertatea e ca atunci când iubești, libertatea e ca atunci când nu mai iubești. libertatea e ca atunci când mergi cu metroul și schimbi pentru angels. cobori scările și simti că ai putea să nu mai atingi ultimele trei trepte, ai putea să le sari, le sari pentru că e de ajuns să crezi că ai putea zbura, să crezi că ai putea fi liber.
Departe, departe, albastru jos, albastru sus, imagini de vis; câte o bucată de țărm abruptă și maro, alta lina și verde. Nemurire.
Dor de maica mea, un dor nebun, nebun. A fost al doilea mare dor . Aveam douăzeci de ani și scriam :
"ești atât de departe iubită mamă
că aici fără tine nimic nu-i frumos;
sunt liber să zbor pretutindeni sub soare,
dar mie mi-e dor de o dare de seamă
și aș vrea să transform uriașul Toros
in brațele tale și-al tău suflet mare."
Coboram în camera mea, frânt de muncă ( camera 21, urâtă , mică și friguroasă ), mă puneam în pat, stăteam acoperit cu patura doar 15-20 de minute cât să nu mă ia somnul, apoi scriam. Gânduri cu rime (nu știu de ce), cele mai multe, atunci le-am așternut.
Un șarpe subțire, verde-albăstrui, mi se strecoară printre degete. Set de inele în mișcare. Îmi apropii mâna stângă de apă, buricele degetelor se subțiază, se lungesc până spre pietrele de pe fund, dispărând odată cu retragerea valului. Biciușca subțire s-a colorat în roșu; urcă acum cu rapiditate pe antebraț, zornăind mut. Pentru un moment numai, chiar înainte ca luna să pornească în descreștere, bijuteria mea vie e apă, rece, tăioasă, pe degete, și brățară încolăcită, fierbinte, spre umăr. Limba jivinei, despicată în treizeci de linii ca firul de păr, din aur verzui, susură undeva înspre bucla nevăzută a orizontului. Pe nisip apar tăieturi adânci, urme cu rădăcini, copaci duși de mare.
E cinci de fapt puțin trecut de cinci stau pe o piatră din vechiul dig. Doi pescari spintecă aerul cu nuielele apa se lovește de mal ca și cum s-ar ciocni doi oameni pe stradă. Oh apa această prietenă liniștită care m-ar putea scoate din orice încurcătură.
În spatele meu digul în spatele digului stadionul. Se înserează trebuie să-mi încropesc un adăpost.
Într-o noapte am dormit înfășurat în folie de aluminiu străluceam ca un felinar de mine se agățau toate insectele. În altă noapte m-am trezit înconjurat de cîini mă lingeau de parc-aș fi fost unul de-al lor.
De pe mal pescarii seamănă cu doi bănuți de aramă. Mi-a crescut părul. Mi-au crescut unghiile. Mi-au crescut frunze și solzi.
În spatele meu digul înalt cît să oprească orice revărsare de oameni.
pumnii mici o dureau ca o funie legata de pat atunci cand nu ai voie sa te mai ridici niciodata sufletul i se inchegase asa au zis doctorii sangera din toate orificiile valuri peste cearsafurile ei galbene
era ultima zi din anotimp scrasnetele dintre ferestre se indoiau catre timpan stranse cu elastic sa nu scape vreodata. nu ii mai stia nimeni glasul. il uitase si ea odata cu liniile imperfecte de pe tavan.
intr-un timp invatase sa se teama de ele stia ca trebuie sa le taiem ca pe oameni. cu grija pana cand ruperea lor de pe piele sa nu fie o simpla descuamare.
era fotografiata zambind. era atat de frumoasa. chiar asa cu fruntea despartita de ape si de marmura.
Comentarii aleatorii