O întâlnire recentă, pe stradă, peste ani. Ne-am recunoscut. Cei ce au fost prin Piaţa Universităţii, atunci, parcă în altă viaţă, se pare că se recunosc instantaneu. Ea, profesoară de istorie. Ieşită de pe băncile facultăţii în ’89.
La o cafea am stat, un timp, tăcuţi.
Avea o privire stinsă. Ba nu, concentrată înspre niciunde.
totul începe cu mirosul mi-ai spus și lumea s-a cățărat pe receptorii mei olfactivi.
pe oraca s-au aprins focurile. focurile au aprins zdrențele zdrențele scormonesc măruntaiele orașului caută de-ale gurii și de-ale vieții. zdrențele sunt jumătate oameni jumătate acordeon. dacă pui mîna pe ei scot sunete bizare un fel de scîrțîit ca atunci cînd apeși toate clapele deodată. zdrențele nu au mîini zdrențele au căngi căngile rîcîie țeasta pămîntului caută de-ale gurii și de-ale vieții.
orașul miroase a excremente de elefant. a venit circul. uneori miroase a carne noaptea aud cîinii cum crapă oasele sug bruma de măduvă șuieratul lor golește pămîntul de aer.
dimineață când am deschis ușa de la balcon durerea de spate m-a lăsat fără respirație. m-am speriat cumplit preț de o clipă mi-am imaginat că voi merge aplecat pentru restul vieții.
atunci am înțeles. există lucruri care ni se par firești care ni se par că le merităm cum ar fi mersul cu pieptul înainte. dar nu e așa. firescul e un privilegiu. mi-am promis că dacă voi mai apuca să merg drept mă voi uita în ochii tuturor. până acum pe stradă mergeam cu ochii plecați ca o linie frântă. am înțeles înțelegerea asta mi-a luat și bruma de aer din plămâni.
când am încercat să mă ridic oasele mele au scrâșnit ca roțile unui tren oprit brusc în plină câmpie.
citeam din confesiunea lui bolea: "cum îţi crapă zâmbetul pe faţă/ ca o fereastră pe care o spargi cu ghearele". îi citeam poezia, când urmele de avioane se pierdeau treptat în cer.
"ochii tăi sunt, sunt ca în fraza aceea despre cum trăieşti golul dintre o lume care
a dispărut şi alta care nici nu a început să apară. sunt ca spaţiul acela dintre", mi-a spus şi se uita insistent în ochii mei. nu vroia să se rupă din privirea aceea.
îmi vorbea despre faptul că fiecare dintre noi are şi poartă un iad în sine
dar şi un dumnezeu pe care l-a ştiut întotdeauna prieten: "ai cunoscut iadul din tine?"
- da, cu siguranţă, am spus, când aveam cearcăne de nesomn, doar că mai am în mine o grămadă de diavoli pe care nu i-am cunoscut nici pe departe -
speriat
poate pentru că un bărbat pe nume pierre cu perciuni mari și puțin nebărbierit îți va ține capul pe genunchi și-o să vorbiți într-o limbă în care știu doar cuvinte neînsemnate o să poarte cămașă roșie o să te sărute pe sâni și va fi unicul om care te-a mai văzut în viață o să-și aprindă țigara tu îi vei spune că e frumos când fumează o să vrei să te culci cu el doar pentru a reduce distanța dintre două trupuri și două orașe apoi o să adormi cu sentimentul că ai făcut tot ce ți-a stat în putere
Comentarii aleatorii