Nu pot sta o zi fără acea străduță îngustă deși fără capăt aproape, și încerc să înțeleg de ce, ce se întâmplă acolo, între zidurile acelea pitice, în nuanțe de alb , pe jumătate vechi, pe jumătate peticite, peste care lumina cade în miraj la orice oră din zi, treptat treptat de pe o parte pe alta, aterizată parcă dintr-un univers rătăcitor,undeva unde s-au stocat informațiile copilăriei mele cu sunete, gesturi, chipuri, flashuri, cu mirosuri precum cel de zahăr ars plutind mângâietor printr-un aer ușor ondulat de vânt, un vânt ca o zvâcneală gri gălbuie de toamnă mediteraneană...Desi sunt la kilometri de mare, undeva sub caldarâmul pe care de atâtea ori îl asemui pofticios cu o uriașă tabletă de ciocolată, oricât de jegos , scuipat, îmbibat de pișatul câinilor cu stăpâni oarecare, marcat ca de niște negi uscați de lipiciul negru al gumelor mestecate în toate felurile, la capătul nopții lucind însă triumfător, lustruit de albeața matinală, din trotuarul acesta care îmi transmite nu știu pe ce cale energiile atâtor destine proiectate în tălpi, sentimentul lor de grabă, de efemer, de nimic și de nimeni sau de tot și de prea mult, de aici , de pe linia asta aproape dreaptă, desenată inginerește, prin canalizările sonore, se aude marea...

Și fără mare pot trăi, dar nu pot iubi fără ea.

La mine iubirea are nevoie de spații imense, proprietate a nimănui, ceva să mă continue, să îmi tolereze mirosul, să mă traducă ,să mă simplifice, într-o mutuală răsturnare, anulare de proporții . Acolo, lângă materia aceea pe care nu vreau să-o definesc în nici un fel deși îmi spun că e o lacrimă macrocosmică, un bot umed adulmecându-mi tălpile, acolo se întâmplă ceva cu timpul sau cu tine, ființă ,o inducție dintr-o stare în alta într-un joc de alegeri până la o liniște adâncă, foșnitoare, din care ai vrea să nu te mai întorci , surpând orice tentativă de prelegre sau de prolog sau de alte logosuri, modelându-ți frumos pe chip muțenia ,dezlegând o altă limbă lăuntrică , un soi de geamăt ultramarin, sirenic, o epopee

Și mă opresc , pentru că încep să fabulez.

Locuiesc la ultimul etaj, deasupra e terasa cea fără de ziduri, inundată de lumină. De aici nu pot zări străduța. Nici marea. Aici sunt alte străzi, rotunde, curbate, transparente ignorând crucile antenelor înfipte inteligent în țestele edificiilor și instinctiv, în momentul acesta îmi pipăi capul...Mi-e frică uneori de acel început de înălțime, frica de a nu mă luă în serios, de a crede că pot să mă aplec peste balustrada joasă, precum o lebăda întinzându-și gâtul lung în luciul apelor , că pot zbura atât de ușor dincolo, în aerul pufos, prin care atâtea voci nevăzute ar fi, și atâtea lucruri nemaiauzite s-ar intampla...si omenesc atunci , mă întind pe gresia cărămizie , închid ochii și caut în aer un punct de sprijin, o mână, un creion. Mai întotdeauna găsesc creionul.

Sunt emigrantă. Nu știu de ce o spun în felul acesta. Și acum. Toate amintirile acestui oraș străin și amărui, străduța, marea, terasa, oamenii pe lângă care trec zilnic, sute de perechi de ochi intersectându-se, spunând ceva în fracțiuni de secundă, toate arhivate pe retină, dezbătute în somn , în vise, în insomnii, parcuri peste parcuri, biciclete, frizerii, chinezării, statui, palmieri, buenos dias, buenas noches, lux, sărăcie, dezacorduri...toate lucrurile sunt la locul lor. Străzile sunt la locul lor, copacii la locul lor, păsările prin copaci la locul lor. Gunoiul , tomberoanele la fel. Și morții sunt la locul lor. Muntele din Crevillent și ceilalți munți, soarele și ceilalți sori , orașul, el însuși la locul său . Până și timpul .
Eu nu sunt la locul meu. Care este locul meu ?

Final frust.

. |